Vă ofer în dar un exemplar din cartea „Căderea în timp”, de Emil Cioran (ed. Humanitas, 2008). În plus, câștigătorul va putea alege, în funcție de preferințele sale, și un exemplar dintre următoarele trei titluri:
- Rănile memoriei. Nucșoara și rezistența din munți, de Aurora Liiceanu, ed. Polirom, 2003
- Cartea rușinilor, de Jean-Pierre Martin, ed. Nemira, 2008
- Datoria de a ezita, de B. Elvin, ed. Hasefer, 2003
Fie că le doriți pentru voi, fie că doriți să le oferiți în dar altcuiva, aștept până marți, 4 noiembrie 2014, ora 22.00, să ne povestiți ce clipă din viața voastră ați dori să o retrăiți.
Încercați, vă rog, să vă încadrați în aproximativ 1000 de caractere. Puteți răspunde pe site la postul legat de acest subiect sau pe Facebook.
Fiecare post trebuie să conțină e-mailul de contact. Răspunsurile care nu conțin un e-mail de contact nu le voi lua în considerare.
Evident, după o evaluare subiectivă a răspunsurilor, voi anunța câștigătorul miercuri, 5 noiembrie 2014, în acest post pe blog și pe pagina de Facebook a blogului – „Biblioterapie”.
Vă mulțumesc pentru răspunsurile inspirate și emoționante! Clipele pe care am dori să le retrăim sunt, cu siguranță, pline de semnificație pentru fiecare dintre noi. De această dată, voi oferi cărțile Eleonorei. O voi contacta prin e-mail pentru detalii.
E mai ferice sa cazi DIN timp, decat IN timp! Asa spunea Cioran…
Realitatea mortii invinge, in intensitate, orice alta manifestare a realitatilor!
Cand mi-a murit bunica… efemeritatea m-a zdrobit! Pana atunci filozofasem pe marginea subiectului „moarte”, atat! As vrea sa (re)traiesc prin prisma mortii!
Moartea este o „cadere DIN timp”(expresie din susmentionata carte)!
Imi aduc aminte cum, cu cateva saptamani/zile inainte, de atacul cerebral, ma tinea de brau, lipita de mine, mica, adusa de spate… Cred ca se simtea tanara langa nepotul ei care era „ditai galiganu”!
Vreau sa mai retraiesc drumul parcurs de la poarta la casa in care ma astepta bunicul cu „golan de Bucuresti!”, „Parle francais?”, „Tudom magyar?”…
————————————————————————-
Vreau sa ii mai vad cadavrul intins intre niste oameni abrutizati prin obisnuinta cu insolita moarte! Vreau sa imi mai pun, in cel mai plenar mod, pentru o singura data, intrebarea elementara! Totul converge spre moarte, ce absurd!
Daca acum ceva vreme nu as fi vrut sa retraiesc asa ceva, cu timpul am invatat ca al meu creier a uitat durerea. Din tot ceea ce inseamna a naste, a da viata, creierul meu vrea sa retraiesc un moment unic. As vrea sa-l retraiesc pentru a-i da mai multa importanta, a nu lasa durerea sa se suprapuna peste dorimta de a-mi vedea copilul. Daca pana acum, cu ochii umbriti de durere negam ca a naste nu-i asa minunat, acum mi-as dori sa mai raman insarcinata pentru a valorifica la maxim acel sentiment pe care doar ca mama il poti avea. Nu intamplator am gasit acest blog… cu siguranta, nu intamplator voi citi si cele doua carti.:)
Evident ca ar fi mai multe clipe pe care firea mea nostalgica si melancolica ar dori sa le retraiesca. Dar, deasupra tuturor, troneaza un moment special, pe care l-as retrai la nesfarsit: acela in care am aflat ca voi deveni mama. Asteptam de mult timp o minune, iar in momentul in care s-a infaptuit, as fi imbatisat intregul Univers. Sunt prea mici cuvintele ca sa redau sentimentul care m-a incercat atunci. Pur si simplu deja imi imaginam ca va avea ochii deschisi, ca ai tatalui, zambetul meu, parul blond; stiam cum va arata camera lui sau a ei, stiam ca daca va fi baietel, o sa fie pasionat de fotbal, iar fetita ar fi facut balet sau dansuri sportive. O intreaga viata mi-a trecut prin fata ochilor inlacrimati de fericire. Cum spunea Einstein: „Exista doua feluri de a-ti trai viata: unul, de a crede ca nu exista miracole, si al doilea, ca si cand totul este miracol”. Ei bine, cam asa s-a intamplat in cazul meu. Am trecut de la o extrema la alta, de la deznadejde la speranta, de la agonie la extaz. Cu greu m-am abtinut sa pastrez secretul cateva zile, pentru a-i face o surpriza sotului de ziua lui. Si avand in vedere ca soarta ne-a rapit a doua sansa de a mai experimenta un asemenea sentiment in realitate, singurul mod este acela de a-l retrai prin amintiri. Oricum, suntem cei mai recunoscatori oameni pentru minunea noastra mica, care se bucura de preaplinul si monopolul dragostei noastre. 🙂
Aș vrea să cuprind ultimii patru ani ai vieți într-o singură clipă pentru a putea afirma, cu tărie, că îmi doresc să retraiesc acea clipă. De când l-am întâlnit, viața mea a prins culoare și sens. Fiecare zi petrecută alături de el este un pas făcut în fericire. Da, această minunată clipă mi-aș dori să o retrăiesc
Aș vrea să retrăiesc momentul în care mi-am cunoscut frățiorul. Cred că acea curiozitate și emoție pe care am simțit-o atunci când mama mi l-a pus în brațe și mi-a spus ,,El este Cristian, frățiorul tău” a fost unică, mai ales că e singurul frate și a venit pe lume când eu aveam o vârstă destul de fragedă. 🙂
Buna!
Pana acum in viata am acumulat doar amintiri frumoase, sau cel putin doar pe acelea doresc sa mi le amintesc, dar nu au fost atat de deosebite incat sa imi doresc acum sa le retraiesc. Totusi, este ciudat cum o un eveniment dureros pentru mine, a reusit si reuseste inca sa comporte un moment frumos la al carui gand ma umple o dorinta arzatoare de a-l retrai: intalnirea mamei. Am fost foarte apropiata de ea inca de mica si astfel plecarea ei in strainatate la munca a reprezentat un lucru foarte dur pentru mine, iar momentul revederii, dupa cateva luni, a fost ireal: eram la aeroport cand aterizarea avionului in care era ea m-a facut sa tresar, iar de atunci pana cand am strans-o cu putere in brate a durat putin proportional cu durata imbratisarii care mi-as fi dorit sa fie nesfarsita. Acel moment mi-ar placea sa se intample la infinit pentru ca asa as sti ca o strang pe mama in brate in fiecare clipa.
Într-o viață obișnuită mi-aș da mereu întâlniri cu mitul eternei reîntoarceri. Mâine m-aș întoarce din nou într-un ieri perfectibil sau trist, căci din ce altceva mi-aș hrăni melancolicul bolnăvicios?! Mi-aș crea mereu scenariul îmbrățișărilor de întoarcere acasă și de recunoaștere a chipurilor mai ridate, mai mature, mai îmbătrânite, dar perpetuu iubitoare; Străduindu-mă să găsesc spiritul poveștii, timpii morți, umbrele anesteziate și petele oarbe merită a fi resimțite în trepidații cardiace. Dar dintre toate culmile eu aș alegea nașterea, în devenire renaștere.