Sully Prudhomme, primul laureat al premiului Nobel pentru Literatură în 1901, a fost un poet și eseist original. El s-a remarcat mai ales pentru că a făcut încercări de a uni știința și poezia. Pasionat de științele exacte și de filozofie, scrierile lui reflectă preocupările de a folosi arta poetică și eseul filozofic pentru a explora, pentru a face cunoscute și pentru a discuta descoperirile științifice. De asemenea, a scris numeroase poezii reflectând asupra psihologiei omului.
Una dintre poeziile sale, „L’Habitude”, îmi place foarte mult pentru că discută o temă interesantă – deprinderile umane și modul în care acestea ne pot împiedica să evoluăm, să facem și să învățăm lucruri noi, să ne bucurăm de cât mai multe aspecte ale vieții.
Deprinderile proaste (căci sunt și unele de care depinde supraviețuirea noastră, deci sunt „bune”) sunt frâne pentru dezvoltarea noastră și trebuie să le identificăm și să luptăm să scăpăm de ele.
Însă, cum facem diferența între obiceiurile bune și cele proaste? Care sunt criteriile în funcție de care le distingem? Există, cu siguranță, și situații când pentru unii anumite deprinderi sunt bune, iar pentru alții nu.
- De meditat: Sunt, de pildă, lectura și scrisul obișnuințe bune?
Pot fi considerate obișnuințe proaste în anumite condiții?
Sully Prudhomme redă foarte inspirat modul cum obișnuințele „se instalează pe nesimțite” în viața noastră și cum ne păcălesc „ascunzându-se în toate ungherele” existenței noastre.
Transcriu mai jos în franceză poezia „L’Habitude”, urmată apoi de o traducere ce-mi aparține. Traducerea are scop „util”, pentru a face poezia accesibilă tuturor, nu un scop literar.
L’Habitude
L’habitude est une étrangère
Qui supplante en nous la raison:
C’est une ancienne ménagère
Qui s’installe dans la maison.
Elle est discrète, humble, fidèle,
Familière avec tous les coins;
On ne s’occupe jamais d’elle,
Car elle a d’invisibles soins:
Elle conduit les pieds de l’homme,
Sait le chemin qu’il eût choisi,
Connaît son but sans qu’il le nomme,
Et lui dit tout bas: «Par ici.»
Travaillant pour nous en silence,
D’un geste sûr, toujours pareil,
Elle a l’oeil de la vigilance,
Les lèvres douces du sommeil.
Mais imprudent qui s’abandonne
À son joug une fois porté!
Cette vieille au pas monotone
Endort la jeune liberté;
Et tous ceux que sa force obscure
A gagnés insensiblement
Sont des hommes par la figure,
Des choses par le mouvement.
Obișnuința
Obișnuința este o străină
Care înlocuiește rațiunea:
Este o bătrână menajeră
Care se instalează în casă.
Este discretă, umilă, fidelă,
Familiară cu toate ungherele;
Nu ne stă gândul la ea deloc,
Căci are griji ce nu le simțim:
Conduce pașii omului,
Știe drumul pe care l-a ales,
Îi cunoaște scopul fără să-l numească,
Și îi șoptește: „Pe aici”.
Trudind pentru noi în liniște,
Cu o mână de fier, mereu la fel,
Are ochiul vigilenței
Și buzele dulci ale somnului.
Dar imprudent este cel care-i cade pradă
Și se lasă prins în jugul ei!
Această bătrânică cu pas monoton
Adoarme libertatea din fașă.
Și toți cei pe care forța sa obscură
I-a câștigat pe nesimțite
Sunt oameni dacă le privești chipul,
Dar obiecte când le observi mișcarea.