În textele din „Arta romanului”, scriitorul ceh Milan Kundera pornește de la ideea lui Hermann Broch despre importanța romanelor în viața oamenilor pentru a sublinia rolul scrisului și lecturii în evoluția și înțelepciunea sufletului omenesc.
Hermann Broch spune că romanul care nu descoperă o parte până atunci necunoscută a existenței este imoral și, astfel, cunoașterea este singura morală a romanului.
Spre deosebire de cei care aleg un singur Adevăr Absolut pentru a se ghida în viață, pentru cei care scriu și citesc romane lumea este abordată ca ambiguitate. Kundera consideră că Miguel de Cervantes este un deschizător de drumuri în acest sens. „Să ai de înfruntat, în locul unui singur adevăr absolut, o grămadă de adevăruri relative care se contrazic (adevăruri încorporate în euri imaginare numite personaje), să ai deci ca singură certitudine înțelepciunea incertitudinii…” – acesta este drumul de urmat de scriitorii și cititorii de romane.
Astfel, istoria romanului devine o succesiune de descoperiri pe care Kundera le numește „uluiri”, care au trezit și luminat mintea umană, au ghidat-o de-a lungul timpului pe căi de explorare a numeroaselor posibilități ale ființei.
Kundera creionează parantezele esențiale ale Istoriei romanului de la Diderot (călătoriile în lumea exterioară aparent infinită), la analiza istorică realistă la Balzac (lumea exterioară în detalii realiste), până la orizontul restrâns al sufletului omenesc îngrădit descris de Flaubert și ajungând la universul absurd al personajelor kafkiene.
„Or, dacă rațiunea de a fi a romanului este de a ține „lumea vieții” sub un fascicul de lumină permanent și de a ne proteja contra „uitării ființei”, atunci, nu este astăzi existența romanului mai necesară ca niciodată?”
Un exemplu că romanele sunt „o explorare a ceea ce reprezintă existența umană în capcana devenită lume” sunt operele lui Kafka. Kundera analizează într-un eseu ceea ce a reușit Kafka să descopere și să sondeze din firea umană. Aceste „uluiri” ale lui Kafka au fost pre-ziceri ale desfășurării unei laturi a firii umane care se va manifesta în realitate după mai mulți ani de la dispariția lui Kafka.
„Privirea hipnotică a puterii, căutarea disperată a propriei greșeli, excluderea și angoasa de a fi exclus, condamnarea la conformism, caracterul fantomatic al realului și realitatea magică a dosarului, viciul permanent al vieții intime etc., toate aceste experimentări pe care Istoria le-a efectuat cu omul în uriașele sale eprubete, Kafka le-a efectuat (câțiva ani mai devreme) în romanele lui.”
Întrebarea esențială a lui Kafka este „care mai sunt posibilitățile omului într-o lume în care determinările exterioare au devenit atât de covârșitoare, încât mobilurile interioare nu mai contează deloc?”
„Romancierul, explorator al existenței”
Lectura romanelor ne raportează la Euri situate în diverse problematici existențiale, căci „omul și lumea sunt legați ca melcul de cochilia lui: lumea face parte din om, ea e dimensiunea lui și, pe măsură ce lumea se schimbă, existența (in-der-Welt-sein) se schimbă și ea.”
Astfel, romanele ne pun să ne uităm în multe oglinzi, să ne schimbăm ochelarii minții pe care îi purtăm pentru a vedea bine în ele și să explorăm noi posibilități de a ființa.
„Romanul nu examinează realitatea, ci existența. Iar existența nu este ceea ce s-a întâmplat, existența este câmpul posibilităților omenești, tot ceea ce poate deveni omul, tot ceea ce este el capabil să facă. Romancierii desenează harta existenței, descoperind una sau alta din posibilitățile umane.”
Romanul, spațiul jocurilor și al ipotezelor
Kundera vorbește despre temele fiecărui roman, care pornesc adesea de la anumite întrebări pe care și le pune autorul lui, despre cuvintele-cheie care definesc parametrii lumii descoperite de scriitor, despre matematica (și muzica!) intimă a unui roman, despre pădurea de simboluri în care ne rătăcim dacă nu ne maturizăm suficient pentru a ne despărți de simboluri cu scopul de a putea cerceta și alte dimensiuni ale Eului și ale lumii.
„În spațiul romanului, nu se afirmă: este spațiul jocului și al ipotezelor. Meditația romanescă este, deci, prin esența ei, interogativă, ipotetică.”
Astfel, cititorul nu trebuie pus în fața unor adevăruri absolute, în fața unor răspunsuri definitive sau învățat cum să acționeze ori să gândească. Dimpotrivă, Kundera spune că „prostia modernă semnifică nu ignoranța, ci ne-gândirea ideilor primite”, deci cititorul trebuie să re-gândească mesajele romanelor și trebuie să fie încurajat prin însăși esența romanelor să facă asta, altfel, consistența și importanța lecturii acelor romane se pierde, cititorii uită, nu se îmbogățesc, poate chiar sărăcesc sufletește. Nu trebuie să cedăm romanelor care răspund doar nevoii de kitsch a omului-kitsch.
„Nevoia de kitsch a omului-kitsch – înseamnă nevoia de a se privi în oglinda minciunii care înfrumusețează și de a se recunoaște cu o satisfacție emoționată.”
Kundera aduce în discuție și problema traducerilor, care pot modifica sensul mesajelor scriitorilor, care pot deturna sensuri și care pot induce cititorii în eroare. Confruntat cu probleme majore în traducerile făcute scrierilor lui, Kundera simte nevoia să ne pună în gardă privind anumite mesaje și cuvinte-cheie ale operelor lui.
„Căci, dacă cultura europeană îmi pare azi ameninţată, dacă ea este ameninţată din exterior şi din interior în ceea ce are mai preţios, respectul pentru individ, respectul pentru gândirea sa originală şi pentru dreptul lui la o viaţă particulară inviolabilă, atunci cred că această esenţă preţioasă a spiritului e depusă ca într-o cutie de argint în istoria romanului, în înţelepciunea romanului. În acest discurs de mulțumire, voiam să aduc omagiu tocmai acestei înțelepciuni. Dar e timpul să mă opresc. Era să uit că Dumnezeu râde când mă vede gândind.”