În pamfletul „Povestea unui poloboc”, Jonathan Swift împarte cititorii în trei categorii: „superficiali, ignoranți și cu glagore”. Scriitorul cu „îmbelșugat talent” trebuie „să-și potrivească penița pentru spiritul și beneficiul fiecăruia”.
1. „Cititorul superficial va pufni în râs din motive bizare; asta curăță pieptul și plămânii, are efect fulminant împotriva fierii și reprezintă cel mai nevinovat dintre diuretice.”
2. „Cititorul ignorant va fi înclinat să rămână holbat, ceea ce constituie un remediu admirabil pentru vederea slabă, servește la înălțarea și animarea spiritului și favorizează nemaipomenit și transpirația.”
3. „Cititorul cu adevărată glagore, pentru folosul căruia mă trezesc atunci când ceilalți încă dorm și dorm când ceilalți sunt treji, va găsi aici suficientă substanță pentru a-i hrăni speculațiile pe tot restul vieții.” Dacă sămânța ideilor unui scriitor ajunge pe un „teren fertil”, atunci „se va înmulți dincolo de speranțele sau imaginația semănătorului.”
Jonathan Swift propune un experiment – dacă șapte comentatori/critici ar fi închiși în șapte camere separate șapte ani pentru a studia textele sale, când vor ieși vor avea șapte comentarii foarte diferite în privința mesajelor transmise de ceea ce a scris el sau… asemănătoare?
Swift ironizează cititorii pentru că nu gândesc cu mintea lor și aleg să se lase influențați de alții, pentru că multe opere rămân nedeschise, în schimb scrierile unor neica-nimeni despre ele se vând ca pâinea caldă. Swift și-ar dori mai multe opere orginale pe rafturile librarilor și mai puține cărți de critică, de citate sau compendii. Așadar, unul dintre scopurile lui Swift a fost să deschidă ochii cititorilor asupra riscurilor de a trece cu vederea scrierile originale ale unui scriitor și de a citi doar recenzii sau citate din operele acestuia.
Îndeamnă cititorii să „judece” cu mintea lor direct un text, nu să se lase influențați și să învețe să discearnă între cărțile care le sunt de folos și cele care nu au valoare pentru ei.
Desigur, Swift îi pune sub lupa ironiei și pe scriitorii vremurilor sale. Mulți dintre ei scriind doar pentru a obține niște bani, simplul lor scop fiind doar de a-i amuza pe cititori. Opere publicate în broșuri, multe și ieftine, nu fac decât să distreze oamenii, fără să-i educe în vreun fel, fără să îi determine să învețe ceva, fără să le pună neuronii la treabă și ajung hârtie de folosit la bucătărie sau la closet.
Swift îi critică aspru pe cei care sunt scriitori în cârca altor scriitori. Adică, pe cei specializați în scrierea de prefețe, introduceri, dedicații, postfețe, recenzii, colecții de citate etc. Aceștia nu fac decât să-i îndepărteze pe cititori de operele originale, să ofere interpretări subiective și să pună în alte contexte părți din anumite scrieri. Iată cum îi ironizează:
„Căci ce dacă omul are capul gol în vreme ce carnețelul de însemnări îi e plin; dacă îi vei face ceva rabat la detalii de metodă și stil și gramatică și ingeniozitate, dacă îi vei permite doar privilegiile normale de a transcrie din alții și de a face digresiuni în voie, cât îi dă ghes inima, atunci nici că va mai avea nevoie de alte ingrediente pentru a pune la punct un tratat care va face splendidă figură pe rafturile oricărui librar.”
Swift pune în discuție rolul criticilor literari și îndeamnă la o lectură inteligentă a oricărui text. Criticii care nu fac decât să caute nod în papură scriitorilor, care sunt preocupați mai mult de forme decât de conținut, care nu știu să discearnă idei originale de cele banale, care pretind că înțeleg ce citesc, dar de fapt nu pricep o iotă, care nu citesc decât cu scopul de a scormoni printre greșeli și pentru a le scoate la iveală în scrieri complicate și plictisitoare sunt criticați aspru de Swift. Autorul nu neagă rolul lor în societatea culturală, însă îi preferă pe cei cu minte și pricepere, adică pe cei care sunt cititori cu „glagore”. Iată o descriere plastică a celor dintâi:
„Printre altele, se mai află și un șarpe care n-are dinți și deci nu poate mușca; dar pe ce apucă să-i cadă vărsătura (pe care o practică asiduu) putregai și spurcăciune se alege până la urmă. Acești șerpi se găsesc îndeobște pe munții unde cresc giuvaeruri, iar ei emit adesea un suc otrăvitor de la care celui ce bea îi zboară creierii pe nas.”
Scrierile valoroase atrag se pare cei mai mulți critici. Cărțile cele mai criticate pot fi adevărate „giuvaeruri” acoperite însă de „otrava” celor care nu le înțeleg și nu le pot pătrunde mesajele. Cauzele? De la invidie la prostie, de la neștiință la dorința de a distruge, fiecare alege ce dorește.
Ca să apreciezi dacă o carte este bună sau nu, trebuie să o deschizi și să citești din ea. Și, mai mult, o carte poate fi „potrivită” (precum o haină pentru trup) pentru mintea cuiva și „nepotrivită” pentru a altuia.