De Ziua internațională a Poeziei, 21 Martie, vă ofer în dar o poezie scrisă acum vreo 15-17 ani, când aveam cam 18 ani. Multe dintre poeziile mele nu le-am datat și nu prea le-am transcris, dar totuși, într-un fel sau altul, ele au supraviețuit celor mai mult de cinci sau șase mutări de la o casă la alta de-a lungul timpului. Sper să vă placă!
Viața
Jocuri cu măști râzânde
De ceea ce cuprinde
O mare de cuvinte
De parc-ar fi colinde.
Nimic nu mai surprinde.
Totul e de sorgintea
Unui copil cuminte
Așteptând să-l alinte
Vreun părinte,
Cântând colinde.
Nimeni nu acuză
Toți și-au dat acordul
Să ne fie călăuză
Călăul cu biciul în mână.
Acuzarea și-a dat acordul.
Totul surprinde. Nimicul
Cuprinde. Și totul rămâne
Pe mâine. Să fie mâine
Masca sub care se ascunde jocul?
Nimic nu surprinde jocul.
Coborâți de pe schele
Am năzuit la stele.
Urcați în paturi
Am lenevit pe patru laturi.
Patul de stele e pe schele.
Am furat dreptul de a fi
De la verbul a face…
Ne-am născut copii
Și-am construit grafice.
Am făcut din copii grafice.
Am pierdut războiul
Dar persista enigma
Jertfei Omului.
Nu se cunoaște ucigașul.
Enigma e eroul.
Ne-am crezut centru –
Ne-am descoperit efemeri,
Am măsurat la litru
Lacrimi de oameni.
Am măsurat la centru… lacrima.
Am scris sfârșit pe orice,
Ne-am ascuns în morminte
Pe care le-am numit sfinte.
Aveam nevoie de cuvinte.
Cuvintele sfinte sfârșesc pe morminte!