Jacob Levy Moreno povestește cum, în anii studenției, se plimba prin parcurile Vienei și spunea basme copiilor de pe stradă. Prichindeii se strângeau în jurul lui, cercuri-cercuri, și ascultau vrăjiți cum un tinerel spune povești magice. Moreno mărturisește în cartea „Povestea vieții mele” că aceia au fost anii când „s-a copt” filozofia lui de viață și s-a născut cu adevărat psihodrama.
„Când privesc un copil, văd „da, da, da, da”. Ei nu au nevoie să învețe să spună da. A te naște este da. Vezi spontaneitatea în stare originară. Este scrisă în înfățișarea lui firească, în foamea lui de a juca roluri, în felul în care privește și ascultă, în felul în care se precipită în timp, în felul în care se mișcă în spațiu, se întinde să apuce lucrurile, în care zâmbește și plânge. La început, obiectele nu sunt o barieră pentru el, nici o limitare a distanțelor, nici o rezistență sau interdicție. Dar, pe masură ce obiectele încep să-l împiedice în mișcare și cei din jur îi spun „nu, nu, nu”, își începe faza reactivă. Își continuă drumul, dar cu sentimente tot mai accentuate de anxietate, frică, tensiune și prudență.” („Povestea vieții mele”, Jacob Levy Moreno)
În 1912, Moreno a asistat la unul dintre cursurile lui Sigmund Freud.
„M-a remarcat din mulțime și m-a întrebat cu ce mă ocupam. I-am răspuns: Ei bine, dr Freud, eu încep acolo unde terminați dumneavoastră. Dumneavoastră vă întâlniți pacienții în decorul artificial al cabinetului. Eu îi întâlnesc pe stradă, în casele lor, în mediul lor natural. Dumneavoastră le analizați visele. Eu le dau curaj să viseze din nou. Dumneavoastră îi analizați și îi fragmentați. Eu îi ajut să-și exteriorizeze rolurile conflictuale și îi ajut să pună fragmentele laolaltă.” („Povestea vieții mele”, Jacob Levy Moreno)