O jurnalistă norvegiană ajunge în Kabul în noiembrie 2001. Întâlnește un anticar afgan și îi propune acestuia un… „experiment” – să locuiască un timp cu familia lui și, apoi, să scrie o carte. Asne Seierstad nici nu bănuia cât de mult avea să i se schimbe viața după acest studiu „din interior” al lumii afgane. Am citit cartea „Anticarul din Kabul” dorindu-mi în permanență să fie ficțiune, o parte din mine refuza cu încăpățânare să creadă vreo iotă din ce scrie în ea. Și atunci când deveneam conștientă acut de realitatea descrisă, mă enervam îngrozitor. M-am grăbit să termin cartea, ca să scap de sentimentul presant că valorile în care cred pot dispărea într-o clipă doar pentru că cineva are o pușcă în mână. E adevărat că sentimentul a fost întreținut și de perspectiva „occidental-jurnalistică” a autoarei.
Citind cartea „Anticarul din Kabul”, n-am citit doar despre moartea cărților în Afganistan, ci și despre moartea unei întregi culturi, despre distrugerea feroce a unei civilizații importante în cursul istoriei umane. După căderea monarhiei în 1973, Afganistanul a cunoscut perioade groaznice de decădere din toate punctele de vedere. Fie că au fost talibanii, fie că au fost comuniștii, țara a fost devastată atât material (prin bombardamente și război continuu), cât și spiritual (prin îndoctrinare fanatică, prin lipsa accesului la orice formă de cultură sau manifestare artistică, prin îngrădirea drepturilor fundamentale, inclusiv prin îngrădirea liberului-arbitru al oamenilor).
După cum am constatat de multe ori realitatea întrece ficțiunea. Tocmai citisem „Fahrenheit 451”, de Ray Bradbury, și acum citeam despre arderea cărților în stradă la Kabul. Cartea, în afară de Coran și interpretările sale oficiale și eventualele broșuri sau manuale de îndoctrinare, era considerată un atac la ordinea ce se voia instituită. Așadar, nu doar cărțile din bibliotecile oamenilor au fost arse, dar au fost distruse sau furate toate volumele din Biblioteca Națională a Afganistanului, au fost anihilate opere de artă și manuscrise vechi de mii de ani, istoria țării a fost prădată de tot ce avea mai prețios – moștenirea strămoșilor, memoria generațiilor anterioare se voia ștearsă definitiv.
„Până la urmă doar cenușa a mai rămas, purtată de vânt și răsucită cu praful și mizeria de pe străzi și împrăștiată prin Kabul. Anticarul, văduvit de preaiubitele lui cărți, a fost împins într-o mașină și escortat de câte un soldat taliban, de fiecare parte. Soldații au închis și sigilat anticariatul, iar Sultan a fost trimis la închisoare pentru acțiuni anti-islamice.”
Cum e să faci afaceri cu cărți sub regimuri atât de radicale, ostile oricărui fel de cultură? Pentru că, desigur, existența vieții culturale ar fi însemnat că oamenii au libertatea să aleagă, să gândească, să simtă așa cum le-ar dicta conștiința și nu cum le-ar impune doctrina religioasă impregnată, evident, de interesele celor de la putere. Suntem martorii unor metode ingenioase de a face afaceri cu cărți chiar și în condiții vitrege și nu putem să nu admirăm curajul și ambiția anticarului din Kabul. Însă, avem numeroase motive să-l și antipatizăm. Asta pentru că în mediul familial acesta duce mai departe un patriarhat tradițional afgan și pentru că nu e un om dedicat culturii literare, ci doar profită de cărți ca obiecte de comerț. E conștient de valoarea lor, dar nu e un cititor avid, pasional, devorator de cărți. Îi plac câțiva autori, e educat, știe ce să cumpere, știe ce se cere pe piața cărții, face business cu lumea occidentală care-și dorește cărți din lumea musulmană, dar rămâne, în definitiv, un „profitor” îndrăzneț pe o piață în care multora le era frică să intre de teama represaliilor celor de la putere. Nu-l simpatizăm deloc pentru că alege să-și retragă copiii, atât băieții, cât și fetele, de la școală, pe fete lăsându-le să fie servitoare în casă și pe băieți sclavi la anticariatele sale. Într-un fel, de înțeles, nu avea încredere în nimeni, doar în membrii familiei ca să susțină afacerea care aducea banii și statutul social.
Asne Seierstad ne povestește despre fiecare membru al familiei anticarului. Într-un fel, fiecare personaj al cărții este simbol pentru anumite probleme ale oamenilor din societatea afgană. Aflăm despre modul cum sunt constrânse și manipulate femeile să accepte un anumit statut în societate, despre cum încearcă să lupte pentru a-și câștiga libertatea și dreptul la educație, despre rolul lor în familie (ca mame, surori, mătuși, soacre), despre burka și cum o simplă modă de la curtea unui rege a devenit o regulă impusă.
„Femeile tinere sunt înainte de toate obiecte de schimb sau de vânzare. Căsătoria este un contract între familii sau în sânul familiilor. Deciziile se iau în conformitate cu avantajele pe care mariajul le aduce clanului – sentimentele sunt rar luate în considerare.”
Poate protagonista cu care autoarea s-a identificat cel mai mult a fost Leila, sora cea mai mică a anticarului. Leila stă martoră a faptului că femeile afgane au interiorizat atât de mult oprimarea propriilor drepturi încât nu mai știu cum să lupte pentru a le recâștiga.
„Leila este un adevărat copil al războiului civil, al domniei mullahilor și a talibanilor. Un copil al fricii. Plânge în sinea ei. Încercarea de a scăpa de vechile reguli și obiceiuri, de a face ceva de una singură, de a învăța ceva, a eșuat. În timpul celor cinci ani de domnie a talibanilor, educația fetelor a fost interzisă. Acum este permisă, dar Leila și-a interzis-o de una singură.”
Aflăm despre frământările sufletești ale bărbaților din familia anticarului, despre dorințele lor și imposibilitatea de a le împlini, despre cum prejudecățile și lipsa de educație îi împiedică să ducă viața pe care și-ar dori-o, despre modul în care se simt neputincioși într-o societate coruptă, lipsită de repere morale, dar sufocată de precepte religioase rigide și pentru foarte mulți neinteligibile. Aflăm despre manualele școlare de matematică, de exemplu, în care problemele presupuneau ca elevii să numere gloanțe de puști Kalașnikov. Aflăm despre cum populația era (este?!) în mod intenționat ținută sub tirania analfabetismului, mai mult de jumătate dintre afgani neștiind să citească sau să scrie.
Cartea este interesantă nu doar pentru că ne aruncă direct într-o lume pe care am vrea s-o înțelegem și să o cunoaștem, ci și pentru că autoarea încearcă să încadreze istoric, social, cultural și religios problemele specifice cu care se confruntă personajele sale. Astfel, istoria Afganistanului din ultimii 50 de ani, ne apare într-o altă perspectivă, cu fațete complexe, care se influențează unele pe altele, vedem și înțelegem unele aspecte ale vieții afgane în determinările sale interne atât istorice, culturale și religioase, cât și geografice, politice și economice. Vedem astfel o vedere de ansamblu a Afganistanului, dincolo de povestea unei singure familii, de altfel considerată de mulți atipică, fiind înstărită. Dar autoarea cuprinde în carte și povești ale unor familii sărace, mai puțin „norocoase” și ne oferă ocazia să facem comparații. Aflăm, astfel, că indiferent de bani, toți suferă de pe urma distrugerii țării – rețea de curent electric compromisă, rețea de apă curentă nefuncțională, școli dărâmate de bombardamente, lipsa alimentelor, condițiile de locuit îngrozitoare din cauză că oamenii nu-și mai refăceau casele așteptându-se oricând să fie distruse – toate aceste probleme sunt comune oricărei familii din Afganistan.
