Haruki Murakami scrie elegant, simplu, sincer despre viață și moarte. Viața și moartea, deloc un început sau un sfârșit, sunt etape ale ființării sub diferite forme. Conținutul clipelor pe care le petrecem în interiorul acestor stări firești ale firii este ceea ce ne definește și ne călăuzește către cealaltă stare, în orice sens ne-ar duce unduirea Universului.
Volumul „După cutremur” conține povești despre viața și moartea oamenilor care au fost martori la un cutremur. E un moment prielnic pentru a ne gândi la cum curge timpul și la percepția noastră despre el: „… Dar există și viață trasată în sens invers, pornind de la moarte.”
Murakami ne mărturisește cum
„Focul are formă liberă. Și datorită acestui fapt, poate arăta în orice fel, în funcție de ce e în sufletul celui care îl privește. Dacă ție îți dă o senzație de liniște, e pentru că el reflectă liniștea care există deja înăuntrul tău. (…) Dar să nu crezi că același lucru se întamplă cu orice fel de foc. Pentru asta, focul trebuie să fie liber. Flacăra de la aragaz nu e, nici cea de la brichetă. Nici un foc obișnuit de tabără. Ca să poată fi liber, trebuie să ardă într-un loc potrivit. În plus, nu oricine e în stare să facă asta.”
Și, desigur, așa cum ne imaginăm că trăim și murim, așa cum ne dorim să trăim și să murim este punctul de pornire al realității:
„Locul în care s-a dat această bătălie crâncenă a fost imaginația. Acesta este câmpul nostru de luptă. Acolo învingem, acolo suntem distruși. Desigur, cu toții avem o existență limitată și, în final, suntem înfrânți. Dar, după cum a observat cu atâta profunzime Ernest Hemingway, valoarea noastră finală stă nu în felul în care învingem, ci în felul în care suntem înfrânți.”