Share Button

llosaMario Vargas Llosa mărturisește că, în tinerețe, visul lui a fost să devină dramaturg, dar condițiile culturale, sociale și economice din Peru nu i-au permis să facă din dramaturgie o profesie. A publicat piese de teatru târziu, când era deja consacrat ca scriitor. Am fost încântată de cele trei piese din volumul „Kathie și hipopotamul”. Am fost plăcut surprinsă și de eseurile pe care Llosa le-a scris înaintea fiecărei piese de teatru. În ele vorbește atât despre ce idei l-au condus spre subiectul fiecărei piese, despre rolul teatrului în societate și despre rolul ficțiunii în viața oamenilor. Importanța imaginației este, în esență, și tema principală a celor trei piese de teatru – „Domnișoara din Tacna”, „Kathie și hipopotamul” și „Chunga”.

„Ficțiunea este omul complet, cu adevărul lui și cu minciuna lui deopotrivă.”

Așadar, de ce avem nevoie de laboratorul experimental al imaginarului? Iată 10 motive identificate în eseurile lui Mario Vargas Llosa din volumul „Kathie și hipopotamul”.

1. Prin elaborarea de ficțiuni, omul se confruntă mental cu dificultățile vieții, atât trecute, cât și prezente și viitoare. În cadrul imaginar, omul caută soluții pentru obstacolele vieții.

Ficțiunea este „o cale de cunoaștere întortocheată a acelei realități care, de n-am avea putința de a ieși din ea, n-ar fi pentru noi decât confuzie, haos…”

2. Cu ajutorul imaginației, omul își structurează și clarifică amintirile și sensurile evenimentelor trăite și prin ficțiune (care, inevitabil, se bazează pe experiența reală), deci prin folosirea simbolurilor, transmite mai departe celorlalți moștenirea sa sufletească.

Istorisirea, ficțiunea au parte de acel ceva de care viața trăită – în vertiginoasa ei complexitate și imprevizibilitate – este întotdeauna lipsită: o ordine, o coerență, o perspectivă, un timp închis ce permite stabilirea ierarhiei lucrurilor și a faptelor, valoarea persoanelor, efectele și cauzele, legăturile dintre acțiuni.”

3. Ficțiunile oferă omului momente de reflecție, de meditație la sensul vieții, la semnificațiile experiențelor trăite, momente ce facilitează integrarea și înțelegerea a experiențelor în universul vieții omenești.

Este o modalitate de a recupera, în cadrul unui sistem structurat de amintire cu sprijinul imaginației, acel trecut care atunci când era experiență trăită părea haotic.”

4. Ficțiunea permite omului autocunoașterea. Omul experimentează emoții și idei în planul fabulației (care nu prezintă nici o primejdie) și ajunge să se cunoască pe sine mai bine (cum reacționează în unele contexte, ce își dorește, ce vrea să obțină în anumite situații etc.). Imaginarul are funcția de a reflecta ce suntem și ce am putea deveni.

Pentru a cunoaște cine suntem, ca indivizi și ca popoare, n-avem pare-se altă cale decât aceea de a evada din noi înșine și, bizuindu-ne pe memorie și pe imaginație, de a ne proiecta în aceste „ficțiuni” care fac din ceea ce suntem ceva în mod paradoxal aidoma nouă și diferit de noi.”

„Grație ficțiunii aflăm ce suntem, ce nu suntem și ce ne-ar fi plăcut să fim.”

5. Ficțiunea este un mod de a ieși din rutină, de a trăi în imaginar experiențe la care, în mod normal, nu avem acces. Cu ajutorul imaginației, înfrumusețăm și completăm permanent experiențele reale.

A scorni nu înseamnă, adesea, altceva decât a ne lua anumite revanșe față de viața greu de îndurat, înfrumusețând-o sau, dimpotrivă, sluțind-o în funcție de poftele sau de ranchiunele noastre; înseamnă refacerea experienței, rectificarea istoriei reale în direcția impusă de dorințele noastre neîmplinite, de visele noastre spulberate, de bucuria sau de mânia ce ne însuflețește.”

6. Ficțiunea oferă un cadru interesant, atractiv, uneori fascinant, de învățare. Ne folosim de ficțiune pentru a cunoaște alte experiențe, idei, experimente, descoperiri, cunoștințe etc. și pentru a le utiliza în viața noastră atunci când avem nevoie de ele.

„… arta de a minți care este chiar arta povestirii devine totodată, în mod uimitor, arta de a comunica un tainic adevăr omenesc.”

7. Prin ficțiune, omul caută un echilibru între ceea ce trăiește și ceea ce visează. Ficțiunea îi permite omului să viseze, fără a renunța la realitate.

Cu amestecul ei greu de discernut, făcut din lucruri adevărate și născocite, povestirea este din puținele forme – dacă nu unica – în stare să exprime unitatea aceasta care e omul ce trăiește și visează, omul realității și al dorințelor.”

8. Imaginația ne permite să spunem minciuni sau, mai bine spus, oricât de paradoxal ar suna, să zicem adevărul prin intermediul minciunilor, ne permite să deformăm realitățile așa cum avem chef, fără ca cineva să ne condamne pentru asta.

„Corijarea sistematică a vieții operată încontinuu de închipuire oferă o altă viziune, întocmai negativului unei fotografii, asupra istoriei omenești: ea dă în vileag enorma înmănunchere de isprăvi, pasiuni, gesturi, infamii, atitudini, excese, subtilități pe care oamenii s-au văzut nevoiți să le inventeze pentru că nu erau în stare să le trăiască.”

Minciunile „se hrănesc din dorințele și eșecurile noastre și ne exprimă întocmai ca adevărurile cele mai cristaline ce ne ies pe gură.”

9. Ficțiunea ne proiectează mental în orice univers și să trăim orice experiențe dorim, oferindu-ne ocazia să evadăm din propria lume pentru a reveni la ea mai puternici.

„Aventurile imaginației sporesc realul și ne ajută să ne îmbunătățim viața.”

10. În plan imaginar, orice dorință se poate exprima în orice formă și, astfel, putem găsi, explorând posibilitățile, soluții pentru a le împlini și în realitate.

Omul „nu e doar istorie și rațiune, ci și fantezie și dorință; nu e numai calcul, ci și spontaneitate.”

Share Button