Aveam 17 ani, eram în clasa a XI-a și eram încântată de o nouă materie: „Literatură universală”. Profesoara, de-abia absolventă a Facultății de Litere, în primul an de predare, era simpatică. Aici însă va exista un „dar”, și nu e vorba despre vreun cadou. Dar puțina ei experiență și tarele învățământului românesc, care nu-i învață pe viitorii pedagogi mai întâi să fie formatori, înainte de a fi profesori, au dus la o experiență negativă pentru mine. Primele ore ale materiei prevăd studierea unor texte din Antichitate. Evident, ales prost, primul text este Iliada. Greu de citit, greu de înțeles pentru mulți la vârsta asta, neinteresant pentru adolescenți, deși este evident o capodoperă a omenirii.
Așadar, ne-am trezit cu toții că trebuie să scriem un fel de „compunere” despre Iliada, ca să luăm prima notă. Cum aveam în casă traducerea Iliadei de George Murnu, am zis să-mi încerc forțele cu lectura ei. Ei bine, tot ce mi-aduc aminte este că am fost fascinată, că am stat ore întregi pe canapea în sufragerie citind-o și încercând să înțeleg ce citesc. Până la urmă, am citit ambele volume și m-am apucat să scriu ce-am înțeles eu din ce-am citit. Am scris puțin, nici două pagini de caiet studențesc. Dar am scris entuziastă, tocmai descoperisem un text are mă fascinase.
Când ne-a adus lucrările cu notele, am primit 8. Nimic special, aparent. Dar până și colegii care luau numai 6 sau 7 la Limba și literatura română luaseră 9 sau 10. Așa că am întrebat-o pe profesoară de ce mi-a dat 8. Extrem de deranjată de întrebare, mi-a răspuns că nici nu știe cum îndrăznesc să o întreb, că e mai mult decât evident că am copiat integral textul respectiv de undeva. Măcar a zis la final: „Nu știu de unde, dar sigur ai copiat.” Evident că am negat, dar n-a vrut să audă, nici nu m-a ascultat.
Îmi pare tare rău că nu am păstrat lucrarea, însă am fost așa de supărată, că am aruncat-o chiar în ziua respectivă. Pe lângă că nu prea făceam asta, să copiez de pe undeva, riscând adesea să iau note mici din cauză că-mi exprimam opinia, m-a jignit pentru că ar fi trebuit să aibă dovada că am copiat înainte să afirme așa ceva.
Ca o mică paranteză, eu nu prea deschideam manualele, eu citeam cărțile. Mi-aduc aminte că, la un moment dat, un coleg s-a ridicat supărat la ora de Limba și literatura română să-i reproșeze profesoarei că mie mi-a dat 10, iar lui doar 8. „De ce?” a întrebat-o.„ Eu v-am zis tot ce scrie în lecție.” Iar profesoara i-a răspuns: „Da, așa este. Însă Cristina mi-a spus ce gândește ea despre ce a citit. Vrei să-mi zici și tu opinia ta despre carte?” Cum n-o citise, s-a așezat în bancă, resemnat.
Revenind la Iliada, după aproape 20 de ani de atunci, am zis să „iau taurul de coarne”, să trec peste experiența care a lăsat o cicatrice sufletească (și care a cântărit chiar în decizia de a urma altă facultate decât cea de Filologie), și să recitesc Iliada în noua traducere, publicată de Humanitas, a lui Dan Slușanschi.
Epopeea a circulat oral între secolele XII-VI î.H., până când a fost redactată definitiv la inițiativa lui Pisistrate, la Atena, în secolul VI î.H., fiind cel mai probabil produsul unei „acumulări” a unor cântece din Antichitatea greco-latină despre Războiul Troian. Nimeni nu poate dovedi existența lui Homer, nu s-au păstrat dovezi concludente privind viața unui rapsod care să fi fost autorul Iliadei și al Odiseei. E mai degrabă un personaj legendar.
Pe scurt, se luptă aheii (grecii) și troienii (Asia Mică, teritoriul de azi al Turciei). Aheii atacă Troia pentru că Elena (soția lui Menelau, rege al Spartei) a fost răpită de Paris (fiul lui Priam, regele Troiei). Acțiunea se petrece în cel de-al nouălea an al luptei, cu puțin timp înainte ca aheii să cucerească Troia. Și e vorba de doar câteva săptămâni din timpul războiului, însă e ca și când ai citi o variantă antică a poveștii din Urzeala tronurilor.
Și acum să zic pe șleau. Avem impresia că am evoluat, noi oamenii, dar, sincer, nu știu exact cât de mult. Tot ce se întâmplă în narațiunea Iliadei s-a petrecut iar și iar în istoria omenirii, sub alte forme, din alte cauze, cu alte arme, dar felul în care oamenii se comportă nu mi se pare că s-a schimbat prea mult. Mai degrabă s-au schimbat ritualurile (deci forma), nu credințele și firea umană (conținutul).
Una peste alta, aflăm de ce dura atât de mult un război pe atunci (de exemplu, nu se puteau lupta noaptea, căci riscau să se omoare prieten cu prieten), ce arme foloseau, cum se îmbrăcau oamenii, ce mâncau, cum vânau, cum se raportau la zeități, cum interpretau semnele naturii (sunt descrieri fascinante ale naturii în epopee), cum își înmormântau morții, care erau statuturile sociale, care era rolul femeii în societate (ca pradă de război valora patru boi) etc. Lumea zeilor este o reflecție a lumii oamenilor – cum să fie altfel, căci oamenii i-au inventat!? Iar lumea zeilor îți arată ce se întâmplă când ai fire de om, dar ai „putere” asupra tuturor oamenilor. Dacă schimbăm lentilele lecturii și ne gândim la zei ca la politicienii de azi, rescriem epopeea pentru ziua de azi.
Aș spune că miezul acțiunii Iliadei este sentimentul mâniei: „Cântă, Zeiță, mânia ce-aprinse pe-Ahil Peleianul” (primul vers al epopeii). În centrul luptei, mânia lui Ahile (erou grec, fiu de om și de zeiță) este declanșată de o ofensă care îi este adusă de regele Agamemnon, fratele lui Menelau. Suntem martorii nașterii furiei, ai evoluției ei, ai consecințelor ei, ai stingerii ei și ai urmărilor dispariției ei. E ca o aură permanentă care planează asupra a tot ce se petrece de-a lungul epopeii.
Dacă ar fi fost să aleg însă o temă pentru manualul de „Literatură universală”, clar aș fi optat pentru Odiseea. Este o poveste „fantasy” despre întoarcerea acasă a lui Odiseu (erou grec) după învingerea Troiei. Pentru că-l supără pe Poseidon, regele mării, acesta îi pune piedici timp de 10 ani lui Odiseu, regele Ithacăi, ca să nu ajungă acasă, la soția și fiul lui. Și aș fi povestit despre aventurile lui Odiseu din timpul Războiului Troian, ca să-i fac curioși pe adolescenți să descopere și Iliada.
Acum, cu traducerea în română a romanelor grafice realizate de Gareth Hinds, și cei tineri pot descoperi mai ușor universul celor două epopei și, poate, vor fi apoi curioși să citească textele întregi. Chiar și dacă nu o vor face, Gareth Hinds le oferă o incursiune frumoasă și interesantă în lumea Antichității greco-latine.
Vă las aici la final câteva versuri. Primele sunt despre rolul rugăciunii în viața oamenilor și celelalte pomenesc despre niște „roboți de aur” („slujnice”) inventați de zeul Hefaistos, cel care făurea arme. Așadar, să nu credem că omul modern este singurul care visează la „tehnologie avansată”. Am ajuns aici tocmai pentru că omul visa la ea cu mii și mii de ani în urmă.
Șhioape, brăzdate de griji și cu ochii închiși de sfială:
De-abia de trag să pășească pe urmele iuți ale-Orbirii,
Însă Orbirea-i voinică și iute la mers, cât pe toate
Rugile mult le întrece, și-ajunge mai grabnic pe lume
Să-i rătăcească pe oameni: dar ele îi vindecă-n urma-i.
Astfel că cel cu sfială-nspre fiicele Tatălui falnic,
Când îi sosesc, este plin de folos să le-asculte-nchinarea.
Și șchiopătă către ușă, purtat de vârtejul de slujnici
Toate de aur – dar parcă erau chiar fecioare în viață:
Au minte-n ele-năuntru și glas să grăiască, asemenea,
Au și putere și știu a lucra ca și nemuritorii.