Dincolo de a fi doar o carte despre durere, amintiri, moarte si iubire, romanul „Marea”, de John Banville, este o scriere despre artă și cum, sub o formă sau alta, arta reușește să ne păstreze „nemuritori” pentru generațiile următoare.
„Un om se ramifică și se dispersează în mintea multor altora.”
Protagonistul lui Banville meditează la sensul vieții, dar mai ales la sensul vieții în întâmpinarea morții. Cum trăim în așa fel încât dispariția iminentă să vină firesc și ca un moment de a păși natural într-o altă formă de viață.
„Îndelungata obișnuință a vieții mă agasează de moarte.
…eram acolo și nu eram, eu însumi și un întors de dincolo, prizonier al momentului și plutind totuși undeva, pe punct de plecare. Poate că întreaga viață nu este decât o lungă pregătire pentru a o părăsi.”
Cartea este un îndemn la creație pentru fiecare dintre noi, creație care va transcende existența noastră și va spune celor în viață o poveste despre noi.
„Oare nu acesta a fost întotdeauna țelul meu, nu acesta este cu adevărat țelul nostru secret, al tuturor, să nu mai fim trup, ci să ne transformăm cu totul în țesătura diafană a spiritului eliberat de suferință.”
Romanul este, în plus, un îndemn la introspecție – să nu renunțăm la ceea ce ne dorim și să acționăm așa cum simțim, să fim siguri că alegerile pe care le facem sunt ale noastre și nu ale altcuiva.
„Înainte de a fi un început, un ou este un sfârșit absolut. Aceasta este chiar definiția independenței.”