Primii bibliotecari ai Antichității de la Biblioteca din Alexandria au pus bazele filologiei. Cum s-a întâmplat acest lucru și în ce context povestește Ioana Costa în cartea „Papirus, pergament, hârtie. Începuturile cărții”. Datorită acestor bibliotecari avem acces la o parte dintre opele literare și filozofice ale Greciei Antice. Tot ei au inventat și aplicat primele tehnici ale filologiei.
În Grecia Antică, literatura a precedat scrisul. Poemele homerice, de pildă, s-au transmis pe cale orală vreme de secole. Când alfabetul fenician a fost preluat și adaptat de greci la jumătatea secolului VIII î.H., tradiția orală era puternică și a durat mult până ca Pisistrate să ceară la Atena (secolul VI î.H.) scrierea celor două epopei.
Cărțile au rămas o raritate până în secolul V î.H. când există câteva indicii că ar fi existat inclusiv comerț cu carte și că s-au constituit primele biblioteci private. Nu există însă dovezi ale existenței unei Biblioteci publice. Se prespune că manuscrisele importante erau depozitate în arhivele statului. Însă, din secolul IV î.H. există dovezi că s-au înființat instituții academice, care aveau biblioteci proprii (de pildă, Liceul lui Aristotel). Aceste biblioteci academice se pare că au fost modelul după care regele Egiptului a întemeiat Biblioteca de la Alexandria.
Bibliotecarii din Alexandria pun bazele filologiei
Muzeul din Alexandria era formal un centru al muzelor (de unde i se trage și denumirea!), prezidat de un preot. Practic, era centrul unei comunități literare și științifice. Comunitatea se presupune că a fost înființată de regele Egiptului, Ptolemeu Filadelful, pe la 280 î.H.
Au fost bibliotecari acolo unii dintre cei mai faimoși literați ai vremii lor – Zenodotos, Apollonios din Rodos, Eratostene, Aristofan și Aristarh. Lor li se datorează că au ajuns până la noi atâtea opere ale clasicilor greci.
Învățații de la biblioteca din Alexandria sunt cei care au fundamentat filologia. Ei au trebuit să stabilească ce era corect și ce era fals în exemplarele diferite ale aceluiași text, căci aveau acces la aceeași scriere a unui autor copiată de mai mulți scribi. Au cercetat moștenirea secolelor anterioare cu trei mijloace – critica, gramatica și hermeneutica.
Dificultățile pe care le întâmpinau țineau de specificul manuscriselor în Antichitate:
- punctuație aproape inexistentă, rudimentară
- lipsea despărțirea în cuvinte
- multe cuvinte erau prescurtate (mai ales pentru a intra cât mai mult text)
- sistemul de accentuare nu exista
- alternarea interlocutorilor în textele dramatice era indicată rar
- numele personajelor erau adesea omise
- versurile lirice erau scrise în proză (se spune că Aristofan din Bizanț ar fi inventat colometria, unitățile metrice ale poeziei; i se atribuie și îmbunătățirea punctuației și inventarea sistemului de accentuare, 257-180 î.H)
Reconstituirea „originalului” (de fapt, a unei variante cât mai apropiate posibil de ceea ce autorul intenționase să scrie) se făcea în mai multe etape. Treptele reconstituirii textelor în deplinătatea lui formală, semnatică și literară erau:
- prozodia (accente corecte, pronunția frazei, punctuație)
- exegeza gramaticală simplă (morfologică)
- exegeza gramaticală stilistică (retorica)
- explicarea cuvintelor (glose, lexicografia)
- explicarea elementelor de realia (explicare obiectivă a ceea ce se indică adesea prin „antichități”)
- explicarea etimologică a cuvintelor (sensul originar, evoluția)
- cercetarea formelor analogice în morfologie
- exegeza estetică a operei literare (inclusiv critica autenticității unei opere literare, iar la poezie – metrica)
Pierderea aproape integrală a muncii lor din cauza distrugerii Bibliotecii din Alexandria este una dintre cele mai mari pierderi culturale suferite de umanitate.
Papirus, pergament, hârtie
Materialele pe care se scria au constituit multă vreme o problemă. Papirusurile erau puțin rezistente, nu puteau fi scrise pe ambele fețe, erau greu de citit din cauza formei de sul și se uzau relativ repede, mai ales dacă erau folosite des.
Pergamentul, mai rezistent, putând fi mai ușor șters și rescris, putând fi prins sub formă de codice, deci fiind mai ușor de manevrat și de citit, a constituit un mijloc important de păstrare a operelor scrise. Chiar și așa operele scrise rămâneau accesibile puținor oameni, neputând fi multiplicate decât în puține exemplare.
De-abia odată cu descoperirea fabricării hârtiei s-au creat condițiile unui acces mai larg la operele scrise, dar chiar și așa până la sfârșitul Evului Mediu, când au apărut primele universități, puțini erau cei care citeau (preoți, călugări, o parte dintre nobili, câțiva literați și oameni de știință, scribii), numărul lor fiind redus și de faptul că pentru a citi oamenii din acele vremuri trebuiau să cunoască limbile în care se scria (greacă, latină).
Odată cu apariția universităților în Europa în secolul XI d.H., producția de carte va cunoaște o expansiune deosebită și lectura va deveni o activitate din ce în ce mai obișnuită. Despre acest subiect am scris în articolul „Apariția universităților și necesitatea lecturii”.
Papirusul era făcut din fâșii subțiri tăiate din măduva unei trestii care creștea în Delta Nilului. A fost folosit curent până în secolul VII d.H., fiind înlocuit cu totul abia în secolul XI, când a început fabricarea hârtiei de bumbac. Putea fi scris doar pe o parte, textul fiind dispus în coloane. Se ținea sul, având la un capăt, alteori la ambele capete, niște bastoane de lemn sau os pentru a fixa sulul și pentru a putea fi mai bine mânuit. Trebuia protejat cu o teacă pentru că nu era foarte rezistent.
Pergamentul a fost inventat la Pergam (secolul II î.H.) unde exista o altă bibliotecă faimoasă a Antichității. Pergamentul era fabricat din piei de animale (oi, capre, viței, antilopă etc.). Putea fi scris pe ambele părți. Era mai rezistent, așa că din secolele II-III d.H. a început să fie preferat papirusului. Inițial, folosit sub formă de sul, apoi de codice (grup de fascicule prinse pe margine laolaltă). Era mai ușor de mânuit sub formă de codice și putea cuprinde un material mai întins.
Palimpsestele (sensul originar al cuvântului era „a zgâria”) erau papirusurile sau pergamentele refolosite, care avuseseră inițial un text pe ele și datorită ștergerii avansate a cernelii, erau utilizate pentru scrierea altor texte. Refolosirea se făcea fie după spălarea, fie după raderea textului anterior.
Hârtia a început să fie folosită din secolele X-XI d.H., la început din bumbac, și apoi, din secolul XII din zdrențe de pânză. De prin secolul XIV s-a folosit doar cea fabricată din zdrențe de pânză. De-abia din secolul XIX s-a făcut hârtie din celuloză (lemn, stuf). Hârtia fusese inventată de chinezi de prin secolul II î.H., dar a fost cunoscută de-abia în secolul VIII d.H. de restul lumii. În 751 d.H. la Samarcand chinezii prizonieri de război, în urma bătăliei de la Talas (între califatul arab Abbasid și dinastia Tang din China), au divulgat secretul de fabricare a hârtiei arabilor pentru a-și plăti răscumpărarea. Europenii au preluat ulterior tehnica de fabricare a hârtiei de la arabi. Cele mai vechi codice de hârtie datează din secolul IX pentru textele grecești și din secolul XIII pentru cele latinești.