Am descoperit citind cartea Ioanei Costa – „Papirus, pergament, hârtie. Începuturile cărții” – ce influență a avut apariția Universităților în Europa asupra producției de carte și asupra evoluției și răspândirii lecturii.
Universitatea a fost „inventată” în Occidentul latin, în secolele mijlocii ale Evului Mediu, iar în epoca modernă a cunoscut o dezvoltare deosebită.
După anul 1000 d.H. dezvoltarea culturală, economică, politică a Europei a favorizat apariția unei instituții scolastice – universitatea. Universitatea din Paris e recunoscută ca fiind una dintre cele mai vechi. Deja în a doua jumătate a secolului XI veneau la Paris studenți din toată lumea pentru a studia gramatica, logica, teologia. Inițial, școala era sub jurisdicția ecleziastică, dar din 1200 puterea a trecut în mâinile universitarilor. Astfel, profesorii, cu participarea studenților, controlau conținutul învățământului, metodele didactice etc. Papalitatea a susținut independența universitarilor și le-a certificat oficial autonomia.
O altă universitate veche este cea din Bologna, Italia, unde se studia dreptul. Încă din secolul XIII, există universități la Oxford, Cambridge (foto), Padova, Montpellier, Toulouse, Salamanca, Napoli, Siena, Lisabona. Latina era limba comună universitarilor până la finalul Evului Mediu și chiar un timp după.
În Evul Mediu, învățământul se orienta către cele șapte arte liberale care erau disciplinele principale de studiu – gramatica, retorica, dialectica, aritmetica, geometria, astronomia, muzica. După înființarea universităților, facultățile se orientează spre studiul artelor, medicinei, dreptului, filozofiei și teologiei.
Știința medievală este în totalitate bazată pe cărți, ca instrumente practice de cunoaștere. Observarea directă a fenomenelor naturale era marginală. Astfel, studiul individual al studenților se bazează mult pe pagina scrisă. În această perioadă producția de carte cunoaște o expansiune extraordinară.
Începând cu secolul XIII, operele filozofului Aristotel sunt traduse din greacă în arabă și apoi din arabă în latină, ele devenind un element decisiv pentru dezvoltarea filozofiei și a științelor.
Cartea tipică Evului Mediu era un codice produs în scriptoriumul unei mănăstiri. Cartea rămânea de obicei la mănăstire și era considerată un bun material al acesteia. Era folosită pentru lectură colectivă, nu individuală, realizată cu glas tare. Cuvintele nu erau separate între ele, se lăsau însă spații mari între rânduri, iar lucrările conțineau decorațiuni la începutul textelor.
Cartea universitară, apărută în Evul Mediu târziu, era copiată în ateliere laice de scriere, care existau în centrele urbane. Erau scrise de un copist de profesie, care în baza unui contract, primea sarcina de a transcrie texte. Cartea devine un bun material destinat vânzării și folosit în studiul individual atât de studenți, cât și de profesori. Codicele universitar prezenta pagini scrise pe două coloane, cu margini ample destinate gloselor și comentariilor la text. În texte, cuvintele erau despărțite cu spații, existau paragrafe tematice, titlurile erau puse în evidență.
A luat naștere, încă din primii ani ai existenței primelor universități de la Paris și Bologna, un sistem funcțional de multiplicare a cărților. Pentru toate cărțile utilizate se crea o copie oficială, numită exemplar. Aceste exemplaria erau scrise în fascicule, toate de aceeași lungime – fasciculele de numeau peciae. De aceste exemplaria se ocupau stationarii, niște librari-bibliotecari, care lucrau în număr mare pe lângă universități. O comisie de petiarii, aleși dintre profesori, verifica la începutul anului academic corectitudinea textelor acestor exemplaria și le fixau prețul de împrumut. Se făcea o listă oficială de exemplaria și se treceau în ea tarifele. Copiștii profesioniști și studenții puteau închiria acele peciae de care aveau nevoie, pentru a transcrie textul. Textul fiind împărțit în fascicule, puteau fi implicate mai multe persoane în copierea unui singur text.