O echipă de cercetători de la Northwestern University din SUA, echipă coordonată de neurobiologul Nina Kraus, a studiat modul în care am putea evalua cât mai devreme, de la vârsta de 3 ani, abilitatea copiilor de a învăța să citească și, astfel, de a descoperi o tehnică de a preveni tulburările legate de citire. Studiul este intitulat „Auditory Processing in Noise: A Preschool Biomarker for Literacy” („Procesarea auditivă în condiții de zgomot: un biomarker la vârsta preșcolară pentru învățarea limbajului”) și a fost publicat pe 14 iulie 2015 pe http://journals.plos.org.
Scopul lor a fost să contureze o procedură-standard care să „prezică” cât mai exact dacă prichindeii vor avea sau nu probleme în a-și însuși limbajul, în a-l înțelege, în a scrie și citi. Dacă o asemenea tehnică se dovedește a fi utilă, atunci se va putea interveni terapeutic de timpuriu, de la vârste fragede, pentru a preveni tulburările de limbaj.
Cercetarea lor a inclus 112 copii, cu vârste între 3 și 14 ani. S-au concentrat pe a demonstra că există o relație între creier și comportament, între integritatea codării neuronale a limbajului în condiții de zgomot și fonologie. Se face, practic, o evaluare neurofiziologică de 30 de minute care prezice performanța la teste de pre-citire și, mai târziu, prezice performanța preșcolarilor în asimilarea și înțelegerea limbajului. Aceeași tehnică de evaluare neurofiziologică prezice posibile tulburări de limbaj în cazul copiilor de vârstă școlară.
Cercetarea lor confirmă existența unor constrângeri de natură biologică în privința însușirii și înțelegerii limbajului în primii ani de viață, sugerând, în același timp, faptul că procesarea neuronală a sunetelor în condiții de zgomot este un element esențial pentru dezvoltarea limbajului, inclusiv a abilității de a citi. Astfel, se deschide drumul către o identificare precoce a riscului ca un copil să aibă dificultăți de învățare din cauza dezvoltării insuficiente a limbajului.
În ce constă testul dezvoltat de cercetători?
Pentru a înțelege cum funcționează testul, trebuie să înțelegem foarte bine faptul că citirea nu începe cu ochii, ci cu urechile, pe măsură ce auzim cuvinte și grupăm mental sunetele. Creierul trebuie să proceseze tot ce auzim, separând ceea ce are semnificație de simplele zgomote. Și creierul trebuie să facă asta foarte rapid.
Copilul stă într-un scaun confortabil și urmărește un film la alegerea lui, având pe cap niște electrozi cu care cercetătorii măsoară anumiți indicatori legați de modul cum creierul său procesează sunetele auzite. Într-o ureche, copilul aude ce se vorbește în film, iar în cealaltă ureche copilul aude pe rând – o discuție între mai multe persoane din care nu se înțelege nimic, apoi o combinație între o consoană și o vocală (DA, de pildă) și, la final, se aude o succesiune ininteligibilă de sunete.
Echipa de cercetători a măsurat undele cerebrale declanșate de tot ce auzea copilul și, mai ales, modul în care separau silaba „DA” de celelalte sunete. Care e semnul că prichindelul este în regulă în privința viitoarei abilități de a citi? Cercetătorii trebuiau să identifice undele cerebrale care, în ciuda zgomotelor, surprind corect și distinct acel „DA”. Probleme apar, de exemplu, atunci când creierul percepe diferit acest „DA”, deși acesta nu se schimbă – dacă creierul răspunde diferit la același sunet, cum va fi copilul capabil să învețe corect limbajul?
Puteți citi întregul studiu, pe http://journals.plos.org.