Viaţa. Instrucţiuni de folosinţă

Share Button

P1410912 copyCartea “Analfabeta care ştia să socotească”, de Jonas Jonasson, m-a întristat şi m-a binedispus în acelaşi timp. Ştiţi cum se zice – un ochi plânge, altul râde. Autorul abordează teme cât se poate de serioase cu mijloacele umorului de calitate – atât personajele şi limbajul lor, cât şi situaţiile în care le plasează sunt construite în aşa fel încât să stârnească râsul. Nu te poţi opri să nu zâmbeşti măcar jumătate din timpul lecturii cărţii.

„Dacă Dumnezeu totuși există, cu siguranță are simțul umorului…”

Jonas Jonasson a fost jurnalist şi consultant media până când stresul şi problemele de sănătate (două operaţii pe coloană) l-au determinat să renunţe la carieră şi să se mute pe coasta de sud a Suediei pentru a scrie. Un nou stil de viaţă şi scrisul l-au ajutat să învingă depresia. După ce se căsătoreşte cu o norvegiană cunoscută printr-un site matrimonial cu care are un fiu, divorţează şi se mută pe insula Gotland, împreună cu fiul său, unde locuiește și în prezent. Stilul alert, informaţiile precise, descrierea succintă a personajelor şi dialogurile pline de ironii sunt numai câteva dintre elementele care trădează formaţia de ziarist a autorului. Un articol interesant despre Jonas Jonasson puteţi citi pe site-ul www.telegraph.co.uk.

Dar care ar fi ideile cu care m-am „înfruntat” citind cartea?

Prima este se referă la faptul că nu trebuie să ai vreo culoare de piele anume, vreo condiţie socială anume, vreo familie anume, vreo slujbă anume sau vreo educaţie anume ca să fii deştept şi descurcăreţ. Combinaţia de gene propice poate lua naştere în orice condiţii, chiar dintre cele mai mizerabile. Nombeko ajunge de la cărătoare de găleţi cu fecale într-o mahala din Africa de Sud, cu o mamă dependentă de aurolac şi un tată lipsă, ambasadoare a Suediei în Africa de Sud, căsătorită cu un suedez şi mamă a unei fetiţe. Cum parcurge acest drum? Ei bine, cu multă ambiţie, cu suferinţe şi cu un dar nativ (combinaţia aia de gene propice de care ziceam mai devreme) de a învăţa lucruri noi şi de a sesiza momentele potrivite de a le folosi. Şi încă un strop de… viclenie… specifică celor care doresc să supravieţuiască şi celor pentru care viaţa e un dar ce trebuie utilizat până la capăt, dar care nu vine cu instrucţiuni de folosinţă. Instrucţiunile le descoperă fiecare singur (prin încercare şi eroare).

A doua idee este că specia umană, aşa inteligentă cum e, poate fi în aceeaşi măsură… idioată. Iar cei care nu-şi cunosc lungul nasului, pot deveni pericole publice. De pildă, suntem capabili să creăm bombe atomice, dar nu mai ştim să plantăm un pom. Lăsăm în posturi importante oameni incompetenţi doar pentru că sunt susţinuţi de oameni care au influenţă economică sau politică. Vă las pe voi să mai descoperiţi în roman un milion de motive pentru care idioţenia umană ne atinge pe toţi şi uneori ne conduce pe toţi.

A treia idee se referă la aleatoriul uneori tragic, alteori caraghios al vieţii umane. Fiecare dintre noi experimentează, cu siguranţă, situaţii absurde, ciudate sau de-a dreptul comice în care anumite elemente şi personaje apar şi declanşează un şir de evenimente greu de prevăzut. Autorul se joacă inteligent cu astfel de situaţii născute din impulsurile creative sau idioate ale personajelor sale. Ce îl salvează este că nu cade în derizoriu. E suficient de… credibil. Zic „suficient”, căci în unele momente ai impresia că prea se potrivesc unele piese de puzzle din acţiune cu intenţiile autorului.

P1410916 copy
„Analfabeta care ştia să socotească” (2013), de Jonas Jonasson /// Punctaj personal**** /// Editura Trei (2015) /// Traducere: Laura von Weissenberg

A patra idee are legătură cu relaţiile internaţionale contemporane. Este practic şi un alt fir al poveştii. În principal, Africa de Sud, China, Israel şi Suedia sunt luate în vizor. Istoria lor cu anumite personaje-cheie care au determinat anumite schimbări şi relaţiile lor cu alte state (Palestina, Rusia, Iran, Franţa, Finlanda, SUA etc.) se întrepătrunde în firul poveştii despre analfabeta care ştia să socotească care se trezeşte, într-o singură zi, cu o bombă nucleară pe cap şi cu un iubit suedez fără identitate oficială.

A cincea idee e legată de politică – o jonglare permanentă a modului cum se vede politica în societate, la nivelul oamenilor care nu sunt implicaţi efectiv în viaţa politică, cu viziunea despre politică a celor care deţin puterea şi ţin cu dinţii de ea chiar dacă vor să pară că nu e aşa. Avem ocazia să ne-ntrebăm care sunt avantajele şi dezavantajele democraţiei, monarhiei sau comunismului. De asemenea, care ar trebui să fie relaţiile celor care guvernează cu cetăţenii? Ce reguli ar trebui să ghideze comunicarea dintre popor şi cei care îl conduc? De ce se ajunge la o prăpastie atât de adâncă între cei care conduc şi naţiune? De ce realităţile unora nu mai sunt realităţile celorlalţi? Ceea ce mi s-a părut interesant este că autorul abordează posibile cauze ale acestei rupturi din perspectiva ambelor tabere – atât a cetăţenilor, cât şi a conducătorilor. Aceştia din urmă sunt la fel ca primii, numai că lor li s-a dat drept de decizie în privinţe importante. Au ei inteligenţa, morala şi responsabilitatea de a lua decizii, iar cetăţenii au inteligenţa, morala şi educaţia de a-i verifica şi trage la răspundere pe cei care nu se dovedesc demni de încrederea lor?

Ultima idee, şi nu e de neglijat, fiind laitmotivul cărţii, este că oricât de mic eşti, oricât de neînsemnat te simţi, atât timp cât eşti în viaţă, cu orice decizie ai lua influenţezi, într-o măsură mai mică sau mai mare, destinul locului şi oamenilor din jurul tău şi, câteodată, şi pe al celor de care nu ai habar.

„Statistic vorbind, probabilitatea ca o analfabetă născută în anii șaizeci în Soweto să ajungă la maturitate și, într-o bună zi, să se găsească încuiată într-un camion cu cartofi împreună cu regele și prim-ministrul Suediei este una în patruzeci și cinci de miliarde șapte sute șaizeci și șase de milioane două sute douăsprezece mii opt sute zece. Și asta, după socotelile sus-numitei analfabete.”

Share Button