„Nimeni nu e o singură persoană…”

Share Button

Iată că se încheie un an în care nu am citit la fel de mult ca de obicei, dar am reușit să traduc trei cărți lungi și interesante. Dintre cărțile citite, șase s-au remarcat în mod special.

Nu fac un top, așa că o să spun câteva cuvinte despre fiecare ținând cont doar de ordinea în care le-am citit în 2021.

„Ca toate celelalte, și cuvintele au un ce, un cum și un de ce. Unele, solemne, ne somează ci un aer pompos, dându-și importanță, ca și cum ar putea face lucruri extraordinare, dar se va vedea că nu sunt mai mult decât o adiere ușoară care nu poate să urnească nici o pală de moară, altele, din cele comune, din cele obișnuite, din cele de zi cu zi, ajung să aibă până la urmă consecințe la care nimeni nu s-ar fi gândit, nu se născuseră pentru așa ceva, și cu toate astea au cutremurat lumea.”

José Saramago

Prima este The Madman’s Library, de Edward Brooke-Hitching. Publicată în 2020, cartea este un regal al cărților în toate formele lor. De la cărți cât o unghie, până la cărți pe care nu pot fi mișcate din loc nici demai mulți oameni, de la cărți scrise pe hârtie igienică în închisoare (apropo, e vorba despre Peter Moen’s Diary), până la cărți scrise în limbaje ce nu au fost niciodată descifrate, de la cărți-obiect, mai degrabă menite să încânte ochiul decât sufletul, cu forme inedite și stranii, până la cărți obișnuite ca formă, dar deloc banale în privința conținutului. Bogat ilustrată, cartea este o nestemată pentru cei care sunt pasionați atât de cartea ca mesager între mințile oamenilor, cât și ca obiect de artă, atât de cartea ca purtător al moștenirilor culturale, sociale, istorice, artistice, personale etc., cât și ca obiect de propagandă și răspândire de informații ce pot face rău (să nu uităm că uneori, „asasina” poate fi extrem de „cultivată”).

A doua este Cain, prima carte pe care am citit-o scrisă de José Saramago. Un povestitor grozav, Saramago imaginează un Cain, strămoș ucigaș al omului civilizat. E cam și cum l-am regăsi pe ”Don Quijote” în „O mie și una de nopți”. N-am idee de ce m-am gândit la asta, dar așa am simțit. Închipuirea călătoriei lui Cain prin lume, a aventurilor sale lumești și sufletești, îl aduce pe fiul lui Adam și al Evei pe căile vieții cotidiene, cu zbuciumări obișnuite și cu străfulgerări de nebunie, pentru a înțelege lumea, ca pedeapsă pentru că nu s-a înțeles pe sine. E nevoie să fii tu complet, fără justificări și fără vini inutile. Pornești din infinit, te întorci în infinit, parte infimă din acest univers. Dacă te dezici de ceea ce ești, asta nu înseamnă că vei înceta să mai fii ceea ce ești. Și „nimeni nu e o singură persoană, tu, cain, ești și abel, Și tu, Eu sun toate femeile, toate numele lor sunt ale mele…”.

A treia a fost o surpriză totală pentru mine. Nu prea citesc cărți de spionaj sau polițiste. Rar când „prind” vreuna „să mă prindă” cu adevărat. Dar Spionul care a ieșit din joc, hmmm, pur și simplu m-a luat prin surprindere. Citisem despre carte, știam că e mult apreciată, dar n-aveam nici cea mai mică idee ce mă așteaptă. Dincolo de acțiune, avem personaje bine construite, cu motivații și nevoi bine conturate, cu interacțiuni inteligente între planurile narative, cu un context istoric și politic bine redat și care încadrează, ca să zic așa, tocmai cum trebuie tot ce se întâmplă în poveste. E una dintre cărțile acelea în care tu devii personaj pe nesimțite și începi să întrevezi consecințele acțiunilor în mod firesc, iar când intuițiile tale nu sunt înșelate de scriitor, care alege, în loc să te surprindă cu „invenții”, să te surprindă cu bunul-simț al coerenței și al logicii vieții, atunci știi că citești o narațiune valoroasă. Așa că am pășit din nou în lumea lui John Le Carré, să văd ce descopăr în trilogia Pe urmele lui Karla.

Litera stacojie a fost ca atunci când vine brusc apa rece la duș în timp ce te spălai cu apă fierbinte. M-a transpus în atmosfera orașului american de secol XVI-XVII, am fost acolo de mână cu fiecare personaj în parte, am călătorit prin fiecare casă, prin fiecare colț de stradă și, mai important, prin fiecare cotlon de suflet dezvăluit treptat, cu suficientă doză de tragism și ironie amară. Și, da, am fost acolo alături de fiecare personaj în încercarea de a-și croi drum prin confuzia moravurilor și prejudecăților acelei perioade, în încercarea de a scăpa de măștile impuse de-a lungul timpului de alții, de societate, de reguli preistorice și neînțelese de nimeni, dar perpetuate de toți. Am fost femeia, am fost copilul, am fost preotul, am fost călăul, am fost mulțimea, și Nathaniel Hawthorne nu m-a lăsat nicio clipă să plec de acolo.

„Nici un om nu poate purta o față pentru el însuși și o alta pentru ceilalți, fără a ajunge, în cele din urmă, să nu mai distingă care dintre ele este adevărată.”

Nathaniel Hawthorne

Foarte bine realizat este „romanul grafic” al Iliadei, de Gareth Hinds. Are marele merit de a mă fi determinat să recitesc Iliada după aproape 20 de ani. Am citit-o în liceu și am o poveste de spus despre încercarea mea de a înțelege Iliada la 17 ani, dar despre asta voi scrie altă dată, la finalul lecturii traducerii lui Dan Slușanschi. Alegând momentele importante ale poveștii, redând fidel și dinamic interacțiunile dintre personaje (oameni și/sau zei), selectând elementele esențiale ale narațiunii și marcând foarte bine printr-un dialog concis, dar cuprinzător, firele acțiunii din Iliada, Gareth Hinds aduce tinerilor de azi nu doar o imagine a trecutului, ci și o imagine a prezentului, căci, deși în alte forme și cu alte nuanțe, violența, nesăbuința, aroganța, mândria, iluzia puterii sunt și azi manifestări constante ale omului, având aceleași consecințe ca și acum mii de ani.

„Zeii, lipsiți de griji, au pus firul suferinței în țesătura vieții noastre. Știi că Zeus Tunătorul are două vase în palatul lui: unul cu rele și unul cu binecuvântări: le amestecă după cum îi e voia.”

Iliada

Am încheiat anul apocaliptic, cu un roman fascinant (Alegerea Sofiei) din atâtea puncte de vedere, încât nici nu le-aș putea cuprinde pe toate. Lung, pe alocuri epuizant, pentru că trăiești atât fizic, cât și psihic în poveste, te învăluie din toate părțile și porți voalul în fiecare zi, mult timp după ce ai vrea să îl dai jos. E posibil să rămână pentru totdeauna acolo, chiar dacă poate te amăgești că l-ai dat deoparte. E voalul unor realități și al unor adevăruri pe care oricât am încerca să le ocolim, să le ignorăm, să le uităm, ele sunt acolo, așteptând să fie descoperite, înțelese, acceptate, îmbrățișate, pentru ca apoi să fie depășite. Scriind mai multe romane într-unul singur, William Styron face un tur de forță și reușește să-i poarte pe cititori în mai multe încăperi ale existenței. Tânărul scriitor și dura lume a cărților, care părea atât de boemă și atât de atrăgătoare. Femeia trecută prin traume de neimaginat în lagăr, obligată să facă niște alegeri pe care nimeni n-ar trebui să fie nevoit să le facă vreodată. Alienatul mintal pozând a cercetător la Pfizer, în rol de bun samaritean, mască brusc smulsă de rolul de demon al morții. Holocaust. Naziști. Rezistență. Muzică. Prietenie. Familie. Abuzuri de alcool, de droguri, abuzuri fizice, emoționale, sexuale. Și, printre toate astea, un dialog constant al scriitorului cu cititorul. Ca și când ai fi la o întâlnire cu autorul și ați discuta toate temele astea cât se poate de serios și cât se poate de detaliat, pentru a trage toate învățămintele posibile din întâmplările respective. Voalul ăsta însă nu va dispărea, l-am moștenit cu toții. Ce-i poate face omul omului nu poate fi șters, e în genele noastre. Fotografia monstrului și cea a îngerului stau pe noptiera tuturor.

Share Button

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *