Esop (n. 620 î.Hr. – d. 560 î.Hr.) este o figură legendară, la fel ca Homer. Se crede că a fost sclav, eliberat de stăpânul său pentru că îl sfătuia mereu cu înțelepciune. Filozoful peripatetic Demetrios din Faleron (secolul IV î.Hr.) a publicat prima culegere de fabule. Avea ca scop atât salvarea tezaurului folcloric, cât și oferirea de material pentru școlile de retorică la orele de argumentări. El a reunit în cartea sa fabule de dinainte și de după perioada vieții „presupuse” a lui Esop.
Prin fabulele sale în proză, Esop este precursorul prozei elene și europene. În secolele XVI și XVII l-au urmat Leonardo da Vinci și, respectiv, La Fontaine.
Fabula lui Esop este sobră, precisă, cu acțiuni alerte și ordonare logică și naturală a faptelor. Este mereu urmărită o morală, se caută tot timpul un sens, individul fiind urmărit în relația cu semenii și analizându-i-se comportamentul. Ea este diferită de fabulele lui Fedru (fabulist latin) care sunt pline de detalii, dialog și construite cu o maximă atenție pentru estetica expresiei. După ei, La Fontaine a dat o nouă dimensiune fabulei prin introducerea introspecției – urmărirea adaptării individului la mediu prin reflecție, de multe ori cu accente amare și ironice, căci La Fontaine simțea că societatea strivește individul.
Printre temele predilecte ale lui Esop se numără: înțelepciunea practică a omului simplu, relația stăpân-sclav, legăturile dintre clasele sociale, meseriile din vremea sa (arămari, tăbăcari, corăbieri, vrăjitori), defectele umane (avariția, ignoranța, ipocrizia, demagogia), conflictul dintre bine și rău. Esop analizează interesele proprii ale indivizilor și relațiile dintre ei. Din toate fabulele reiese speranța că moralitatea primează în fața deznădejdii și că încrederea în bine va depăși triumful răului, cauzat de ignoranță și lipsa valorilor și principiilor. Râsul lui Esop este unul dur și necruțător. Fortuna este personificarea întâmplării din lumea oamenilor, iar zeii au puterea să-i pedepsească pe mincinoși, pe nerecunoscători, pe trufași etc.
Lumea animalelor este folosită ca oglindă pentru a reflecta trăsăturile oamenilor: leul este puternic și nemilos, vulpea este un sfetnic ipocrit, maimuța este un impostor, iepurele, cerbul sau oile sunt victime, măgarul este rob, câinele este o slugă credincioasă sau un conducător popular, iar lupul este un prădător.
Și dincolo de toate acestea, rămâne întrebarea cât de mult a reușit omul să se ridice dincolo de starea animalică și să-și impună sieși și societății în ansamblu o conduită bazată pe reguli și valori bune? Cât din creierul nostru primar ne mai conduce acțiunile? De ce atât de mulți oameni suferă de tulburări psihice și, din păcate, uneori ajung chiar să aibă putere și să distrugă viețile altora? Nu cumva înclinația noastră către autodistrugere va ajunge să învingă? Cum vom face să anihilăm această tendință a naturii noastre animalice?
