Conflict, dezastru, distrugere, război… cuvinte prea familiare zilele astea și mereu rostite la știri. Se pare că oamenii au în sânge instinctul de a lupta, de a cuceri, de a cotropi. Deși în prezent războiul se petrece aproape de noi și refugiații ucraineni sunt martorii direcți ai unui conflict armat, astfel de lupte se întâmplă și mai departe de noi, fără să fim capabili să învățăm suficient din astfel de experiențe pentru a nu le mai repeta. Nu știu dacă moștenim traumele sau amintirile, dar sigur moștenim instinctele de autodistrugere.
În romanul Ministerul durerii, descoperim portretul emigrantului, pentru care emigrația este un fel de „regresie” și pentru care „statutul de refugiat scotea la suprafață temeri din copilărie, adânc reprimate”.
„Pentru multă lume războiul a însemnat o pierdere, dar și un motiv temeinic să-și șteargă trecutul și să înceapă o viață nouă.”
Centrul lumii unui emigrant este trauma, în jurul căreia se învârt gândurile, temerile, așteptările și experiențele acestuia. Cuvintele, visele, gesturile exprimă trauma emoțională, iar memoria le joacă feste celor care ar vrea să se elibereze de trecut, dar nu știu cum s-o facă.
„Limba devenise trauma noastră comună…”/„Țara de origine era trauma noastră comună.”
„Nu mai știam nici cine eram, nici ce eram și nici ce am vrea să fim.”
Resuscitarea amintirilor și analiza trecutului par a fi metode bune pentru a face față prezentului și pentru a avea curajul de a spera la un viitor mai bun. Dar, până la urmă, sunt amăgitoare, nu sunt soluții reale de a rezolva problemele refugiaților. Iar retușurile trecutului se dovedesc și mai puțin eficiente.
„Aici, între pereții nepăsători ai laboratorului nostru imaginar, retrăiam împreună o viață care nu mai exista. Făceam schimb unii cu alții, ne apăsam toracele unii altora, făceam respirație gură la gură, lucram cum ne pricepeam, stângaci, ca niște amatori, iar după ceva timp, inima cotidianului dispărut a început în cele din urmă să bată.”
„Mi se părea că doar împăcându-ne cu propriul nostru trecut ne putem câștiga libertatea de a ne elibera de el.”
„În război totul se interpretează altfel, crima devine act de eroism, distrugerea este o necesitate strategică, răzbunarea este apărarea demnității…”
Deznădejnea emigrantului se regăsește permanent în sentimentul de rătăcire de sine și de ceilalți.
„Noi suntem niște barbari, suntem fundul dublu al acestei societăți perfecte, noi suntem buzunarul fals, noi suntem drăcușorul din cutie, noi suntem grimasa diformă, suntem lumea paralelă, noi suntem lumea a doua. (…) Noi călătorim spre vest și întotdeauna ajungem în est. Și cu cât mergem mai mult spre vest, cu atât ajungem mai adânc spre este, pentru că tribul nostru e blestemat. Să te întorci în țara de origine înseamnă să mori, să rămâi în țările în care ai ajuns înseamnă să fii înfrânt. De aceea derulăm cu obstinație în visele noastre, de nenumărate ori, repetata secvență a plecării. Pentru că momentul plecării este singurul nostru triumf.”
„… telecomanda mea interioară rămăsese fără baterii, apăsam neputincioasă butoanele și nu eram în stare să pornesc ori să opresc ceva, pierdusem cu totul controlul.”
Nostalgia „era un agresor brutal și șiret, care te lovea pe la spate, te ataca atunci când te așteptai cel mai puțin, dându-ți o lovitură direct în plex de ți se tăia răsuflarea.”
Nu mai știi dacă viața în sine este un coșmar, dacă ne clădim coșmarul singuri, uneori doar din cuvinte, nu mai știi dacă coșmarurile sunt reale sau doar imaginație. Oricum ar fi, unii oameni se trezesc și azi, mai ales azi, în fiecare dimineață și fie se află refugiați printre străini, fie sunt prizonieri ai războiului în propria țară, fiind funcționari harnici ai Ministerului durerii.
„În vis populez spațiul din jur cu multe cuvinte. Cuvintele se revarsă, se încolăcesc în jurul meu ca niște liane, răsar ca ferigile, cresc ca iedera, se deschid ca nuferii, mă inundă ca orhideele sălbatice. Jungla luxuriantă de fraze îmi taie răsuflarea.”