Romanele sunt „vieți secunde”, care trebuie să creeze iluzia că „întruchipează realitatea”, scrie Orhan Pamuk în Romancierul naiv și sentimental.
„Visăm presupunând că visele sunt reale… Tot astfel, citim un roman spunându-ne că este real.”
Cine decide ce este real? Noi, ceilalți sau o convenție de repere comune? Realitatea poate fi ceea ce vrem noi să fie la un moment dat. Astfel, visul este mai real, de pildă.
„… scriitorul este prezent cel mai mult în text în momentele în care uităm complet de el.”
„… acelea sunt momentele în care credem că lumea ficțională este adevărată, că este reală, și considerăm că «oglinda» scriitorului (…) este oglindă perfectă și normală.”
„Atunci când se hotărăște să citească un roman, fiecare cititor își alege o astfel de oglindă în funcție de gustul său personal.”
Avem personaje unidimensionale care reprezintă întruchiparea unei trăsături esențiale, constante, evidențiate în toate acțiunile sale, un caracter simbolic sau istoric. Apoi, avem personaje complexe, modelate de impulsuri și stări contradictorii.
Iată ce scrie Pamuk despre protagoniștii romanelor sale: „Caracterul protagonistului din romanele mele este creat în același mod în care se formează caracterul unei persoane în viața reală: prin situațiile și întâmplările pe care le trăiește.” Dar: „Problema definitorie a artei romanului nu este personalitatea sau caracterul protagoniștilor, ci modul în care universul din interiorul poveștii le apare acestora. Dacă trebuie să înțelegem pe cineva și să facem observații morale legate de acea persoană, trebuie să pricepem cum apare lumea din perspectiva persoanei respective.”
Identificarea cu personajele se petrece ca și când un copil ar juca un rol.
„Arta romanului reprezintă îndemânarea de a vorbi despre tine însuși ca și cum ai fi altul și despre altul ca și cum ai fi în pielea lui.”
Rezultă o versiune mai bună și mai complexă a Sinelui. Cititorul se identifică, măcar parțial, cu protagonistul, se eliberează de propriul sine și vede lumea cu ochii altcuiva. De aceea, e important cum personajul reacționează la aspectele lumii, caracterul lui fiind secundar.
„Aspectul cel mai caracteristic al artei romanului este acela că prezintă lumea în felul în care o percep protagoniștii, prin toate simțurile lor.”
„Romancierul își creează eroii în funcție de temele pe care dorește să le cerceteze, exploreze și povestească, dar și de experiențele de viață pe care vrea să-și concentreze imaginația și creativitatea.”
Cititorul este inserat în acțiunea romanului, „sistemul nervos” al acestuia, prin anumite puncte, terminații nervoase văzute prin ochii personajelor și prin asocierea lor cu sentimentele lor.
„Cititorul asimilează fiecare detaliu al imaginii de ansamblu prin asocierea acesteia cu emoțiile și stările unui protagonist apropiat de evenimente.”
Romanele stimulează în principal inteligența vizuală a cititorului, adică „capacitatea noastră de a vedea lucrurile cu ochii minții și de a transforma cuvintele în imagini mentale”.
„Romancierul simte că imaginea din mintea lui poate dobândi semnificație doar atunci când o transformă în cuvinte, iar centrul vizual și cel verbal se apropie tot mai mult unul de altul pe măsură ce scriitorul învață să vizualizeze lucrurile pe care le poate reconstrui în cuvinte.”
Timpul romanului este fie obiectiv (cel măsurat de ceas și de calendare, raportat la evenimente naturale sau istorice identificabile și cunoscute de toți), fie subiectiv (depinde de memoria și sentimentele personajelor, reflectând experiența subiectivă a timpului pentru cititor, căci el dă viață romanului, completând cu imaginația ficțiunea autorului).
Cititorul caută însă în roman și aspecte ale vieții sale reale și este influențat în alegerile lecturilor de conștiința de clasă și de conștiința comunității.
„Paradoxul fundamental al artei romanului este modul în care acesta se străduiește să exprime propria perspectivă asupra lumii, dar în același timp vede lumea prin ochii altora.”
