„Doamna Bovary”, de Gustave Flaubert, este un roman-manifest al autorului, primul lui roman, publicat în 1856, în care dorea să demonstreze că viața transpusă în cuvinte se transformă în funcție de capacitatea noastră limitată de a reda experiențele subiective.
„Nimeni, niciodată, nu poate da măsura exactă a nevoilor, nici a concepțiilor, nici a durerilor sale, iar cuvântul omenesc este ca un ceaun dogit în care batem ritmuri de ursari, când de fapt am râvni să înduioșăm stelele.”
Emma, protagonista romanului, se lasă pradă imaginației și palma realității o doboară, căci mulți profită de lipsa ei de luciditate.
„Confunda senzualitățile luxului cu bucuriile inimii, cu eleganța obiceiurilor și gingășiile simțirii.”
Arta nu e o fugă de realitate, este o aducere aminte, un avertisment, o exprimare trunchiată a unei experiențe, dar din care avem de învățat, ne atenționează Flaubert.
Un realist, fără să-și propună să fie, chiar negând asta, Flaubert te taie subtil cu cuvintele precum o foaie de hârtie la deget, dar te doare și nu știi de ce atât de tare. Ei bine, pentru că nimeni nu e ferit de suferință; ceea ce ne diferențiază este modul în care o trăim, cum o gândim și cum o lăsăm să devină (sau nu) „prima donna” în scena vieții noastre.