Am citit, de curând, un articol despre scriitorul sud-african Mia Couto și romanul său „Confession of the Lioness” în „The Guardian” și am căutat dacă s-a tradus ceva de el în limba română. Am găsit romanul „Veranda cu frangipani”, publicat de editura Art în 2008.
Antonio Emilio Leite Couto (Mia Couto), născut la Beira, Mozambic, în 1955, a studiat medicina și, apoi, biologia. Acum, face cercetări asupra mediului. A publicat prima colecție de povestiri în 1986, iar în 2007 a câștigat premiul Uniunii Latine pentru Literaturi Romanice.
Preocupat de istorie, de modul în care oamenii învață sau nu din evenimentele trecutului, de modul în care moștenim atât lucruri sau obiecte, cât și prejudecăți, credințe sau principii, îngrijorat de rapiditatea cu care ne obișnuim să uităm și să aplicăm valori fundamentale ale umanului, Mia Couto realizează în romanul „Veranda cu frangipani” o frescă a destinului Mozambicului.
„… cuvintele sunt chei care se frâng în ușile pe care le-au deschis.”
Și Mia Couto ne deschide o ușă către lumea oamenilor din Mozambic, o ușă pe care n-o mai putem închide (ignora) după ce am citit cartea „Veranda cu frangipani”. Îmbrăcată într-o poveste polițistă, narațiunea este, de fapt, o excavare, o dezgropare de „morți”, o explorare în adâncurile ființei a istoriei unei nații ce pare a nu-și mai găsi identitatea pentru că și-a rătăcit reperele, valorile și tradițiile.
„… noi n-am fost înfrânți de arme. Ceea ce s-a întâmplat a fost că noi, mozambicanii, am crezut că spiritele celor care soseau sunt mai bătrâne decât ale noastre. Am crezul că vrăjile portughezilor sunt mai puternice. De aceea i-am lăsat să ne conducă. Cine știe, poveștile lor aveau mai mult farmec?”
Totul începe cu spiritul mortului, trezit din somn de generațiile care și-au pierdut busola, spirit ce din trecut privește spre prezent și viitor, spre cei vii în care se păstrează, chiar și la nivel de ADN fizic și sufletesc, moștenirea celor de dinaintea lor. Ruptura de trecut presupune, însă, și ruptura de propria identitate, nu mai există continuitate în existența fiecărui individ, nici în societate.
„… nașterea e o minciună: nu ne naștem atunci. Am început să ne naștem cu mult înainte. Ne trezim în timpul dinaintea nașterii. Ca o plantă care, în adâncurile tainice ale pământului, e deja rădăcină înainte să-și proclame verdele în lume.”
Fiecare personaj e o ocazie pentru scriitor să depene o poveste despre obiceiuri din Mozambic – de pildă, (falsa) vrăjitoare Naozinha vorbește despre talismane, interpretarea viselor și a simbolurilor din natură, iar bătrânul-copil Navaia Caetano este martor al superstițiilor și credințelor din popor. Prin personajul polițistului Izidine Naita scriitorul ne oferă ocazia să ne întrebăm cum găsim echilibrul între ce e modern și valorile tradiționale ale unei societăți, până unde e bună schimbarea? E prezent, desigur, și reprezentantul coloniștilor portughezi, un bătrân ce a găsit în Mozambic leagănul singurătății sale. Directorul azilului de bătrâni, Vasto Excelencio, este personificarea soldatului care a luptat pentru o cauză pe care n-o mai înțelege, pe care n-o mai regăsește în valorile societății. Și devine unul dintre corupți, dintre cei care-și rătăcesc toate valorile morale, ajungând să fie orb și surd la nevoile altora, inclusiv ale soției sale, devenind un robot al „puterii”, un guru al comerțului cu arme. Iar femeile (asistenta medicală, soția directorului azilului de bătrâni) stau mărturie pentru lipsa de sens, depersonificate, deposedate chiar și de rolul de mamă, negăsindu-și locul într-o societate care se rupe de trecut, nu se împacă cu prezentul și nu are încredere în viitor.
O altă temă a romanului este bătrânețea. Timpul curge pentru bătrâni diferit, își amintesc cum era viața în trecut, se văd dați la o parte, ignorați, uitați, nerespectați de cei tineri. Dar bătrânețea nu înseamnă lipsa vieții, lipsa nevoilor, dorințelor, aspirațiilor. Poate că au trupuri uscate, poate că sunt bolnavi, dar simt iubire, simt dor de familie, de prieteni și societate, visează, vor să-și împărtășească experiențele. În plus, ei pot fi liantul pentru regăsirea identității pentru cei tineri prin asigurarea legăturii cu experiențele trecutului, ei pot fi amintirea în care se ascund valorile și tradițiile strămoșilor.
Frangipanii sunt arbori care, în tradiția populară africană, simbolizează trecerea/pasajul dintre viață și moarte. Frangipanii sunt adăpost pentru fantome și demoni, de aceea sunt adesea plantați în cimitire sau lângă temple, imaginea lor fiind asociată cu înmormântarea și moartea. Mia Couto așază, la începutul romanului, spiritul trupului îngropat în veranda cu frangipani și tot acolo se adună, la sfârșitul poveștii, bătrânii din azil – „ceilalți bătrâni coborau împreună cu noi, îndreptându-se spre adâncurile arborelui de frangipani”. Mia Couto a plămădit acești demoni-călători în veranda cu frangipani pentru a ne aduce aminte că a fi conștient că ești viu este un moment trecător, dar că a fi viu înseamnă de fapt regenerare continuă, înseamnă… nemurire. Moartea e doar o altă formă de viață, o altă etapă a vieții, un alt fel de evoluție a materiei și spiritului.
Mă tentează tare mult cartea asta, mai ales că nu am mai citit până acum niciun scriitor mozambican. Ce descoperire fascinantă! Văd că mai e şi tradusă de profesoara mea de literatură din facultate, Mioara Caragea. Musai o citesc şi eu.