O istorie a lumii în 10(1/2) capitole

Share Button

Pornind de la mitul biblic al Potopului (și în jurul lui) și al aventurii legendare a lui Noe, care cu Arca sa ar fi salvat vietățile Pământului, Julian Barnes întrețese destinul oamenilor din nații și din epoci diferite. Oamenii, aflați mereu în căutarea sinelui, a altora, a naturii, a credințelor, a sensurilor, pendulează ca acele unui ceasornic, visând la viitor, sondând trecutul, uitând de prezent sau împiedicându-se de el.

Dincolo de barierele temporale și spațiale există un punct comun, o semnificație intrinsecă a sinelui universal uman și o misiune spirituală cu denumiri variate și, deși mergem pe drumuri diferite, tot la aceeași răscruce ne întâlnim.

De la un capitol la altul, din perspective diferite (fie a unor cari nepoftiți pe Arcă, fie a unui îndrăgostit căruia nu i se răspunde la scrisori, fie a unei fiice evlavioase care nu reușește să împace până la capăt raționalul cu credința, fie a unui astronaut care aude vocea Divinității după ce a pășit pe Lună, fie a unui mort care ne povestește cât de democratic e Raiul și cum eternitatea e de fapt singura certitudine), autorul ne plimbă în jurul aceleiași teme esențiale: omul e Istoria, Istoria e omul, pentru că omul o trăiește, omul o povestește, omul o inventează, omul o neagă, iar Istoria e ceea ce oamenii, numiți istorici, spun că s-a întâmplat.

„O istorie a lumii în 101/2 capitole“ (1989), de Julian Barnes /// Punctaj personal*****
/// Editura Nemira (2011) /// Traducere: Radu Paraschivescu

Suntem rezultatul acestei combinații dintre real și imaginar, suntem, în același timp, noi înșine, cei de acum, dar și cei din trecut și cei din viitor, cei din Iad și cei din Rai (orice ar însemna asta). Recreăm iar și iar aceleași destine, dar le dăm altă formă, iar fiecare formă ne fascinează de fiecare dată, chiar dacă unii dintre noi reușesc să-și dea seama că sub fiecare formă e aceeași esență. Poveștile care suntem și pe care ni le spunem, poveștile care-am putea deveni, poveștile pe care le-am putea transmite urmașilor noștri pentru a le transforma în realitate, poveștile visate sau încă nevisate… toate acestea sunt parte din Istoria care nu este ceea ce s-a întâmplat.

Și, printre tot ceea ce înseamnă Viață pe Pământ, specia asta care se autoproclamă ca cea mai avansată de pe planetă se autodescoperă pe sine vulnerabilă și dependentă de iubire (absolut impalpabilă) și are prea des comportamente ciudate, arătând de fapt că absurdul e fuiorul care toarce existența umană. Iar chemarea unor cari de către avocat la judecată devine pledoaria de apărare a Naturii în fața acestei aroganțe a unui animal numit om.

Nicio Istorie nu e mai reală decât cea pe care o înțelegi chiar tu din ceea ce au povestit alții.

Share Button