C.S. Lewis, celebrul creator al Narniei, prieten apropiat al lui J.R.R. Tolkien, era pasionat la fel ca acesta de lumea fantastică, de basm, de mituri și de tot ceea ce mintea omenească are resursele să-și imagineze.
În cartea „Despre lumea aceasta și despre alte lumi” sunt reunite mai multe eseuri ale lui Lewis despre importanța basmului în viața noastră și despre rolul terapeutic al imaginației și al creației literare.
Lewis povestește cum îi veneau ideile pentru scrierile sale și încearcă să creioneze câteva criterii de bază ale unei lecturi de calitate – ce citim și cum alegem ce citim?
După ce citim o carte, susține Lewis, nu trebuie să ne simțim triști că ne întoarcem la viața reală, ci bucuroși. El alege orice poveste care „sporește apetitul pentru viața reală. Această incursiune în absurd ne trimite înapoi la realitate cu reînnoită plăcere.” De asemenea, după citirea unei cărți trebuie să ne simțim întăriți, mai puternici în înfruntarea cu realitatea.
Lewis îi avertizează pe scriitori că „ceea ce nu ne preocupă pe noi în mod profund nu îi va interesa astfel nici pe cititorii noștri, indiferent de vârsta lor.” Căci „dacă nu ți-a plăcut niciodată un lucru și nu știi cum să-ți placă, atunci nu vei ști ce fel de oameni se îndreaptă spre el, cu ce stare de spirit și în căutarea căror satisfacții.”
„O carte care merită citită doar în copilărie nu merită de fapt să fie citită nici măcar atunci.”
Poveștile au rol terapeutic, atât pentru autorii lor, cât și pentru cititorii lor. De aceea, un cititor autentic, pasionat cu adevărat de literatură, este cel care recitește. Lewis ne invită să învățăm de la copii în această privință:
„Copiii înțeleg bine acest lucru când cer aceeași poveste o dată și încă o dată și spusă cu aceleași cuvinte. Vor să aibă „surpriza” de a descoperi că personajul care părea a fi bunica Scufiței Roșii e de fapt lupul. E mai plăcut atunci când știi ce va urma: fără a mai fi copleșit de șocul adevăratei surprize, poți să fii mai atent la calitatea intrinsec surprinzătoare a peripețiilor.”
Cum știm că o carte e bună pentru noi, că a meritat să o citim și că trebuie să o recitim? Lewis subliniază că orice poveste trebuie să ne schimbe mental, să modifice ceva în noi (ne face mai atenți la anumite aspecte ale vieții, de pildă) sau să provoace noi idei sau experiențe și, în plus, să ne rămână în minte pentru mult timp dacă nu pentru totdeauna.
„Cât timp povestea zăbovește în mintea noastră, lucrurile reale sunt ele însele în mai mare măsură.”
Lewis revine la experiența copiilor pentru a scoate în evidență rolul terapeutic al poveștilor:
„Copilul își mănâncă mai cu poftă carnea (altminteri fără gust pentru el) pretinzând că e carnea unui bizon pe care tocmai l-a omorât cu propriul lui arc cu săgeți. Iar copilul este înțelept. Carnea reală ajunge la el mai gustoasă pentru că a fost cufundată într-o poveste; s-ar putea spune că numai atunci este ea carnea reală. Dacă ești sătul de peisajul real, uită-te la el într-o oglindă.”
Deci, nu trebuie să lăsăm cuvintele să moară, pentru ca să nu încetăm să spunem povești:
„Oamenii nu mai continuă multă vreme să gândească ceea ce au uitat cum să spună.”