Copilul teribil al literaturii franceze din anii ’60, Françoise Sagan a scris jurnalul intitulat „Toxic” în 1958, când, în urma unui accident grav de mașină, rămânând cu sechele craniene, toracice și la nivelul bazinului, a devenit dependentă de un medicament, înlocuitor al morfinei, denumit Palfium. După trei luni de chin, decide că trebuie să scape de această dependență. Jurnalul a fost scris în clinica unde a urmat tratamentul de dezintoxicare.
De-a lungul vieții, Françoise Sagan a fost o rebelă, făcând excese de tot felul (de la alcool, jocuri de noroc la medicamente și droguri) trăind viața la maximum, fiind dependentă de adrenalină. Jurnalul „Toxic” urmărește drumul parcurs dinspre negură către lumină. Pornind de la un „sentiment al decăderii” trăit dureros de Sagan, ea conchide că „suferința ma diminuează. Și asta mă sperie.” Ea numără orele cât reușește să reziste fără medicament:
„Mă pândesc: sunt o fiară care pândește altă fiară, în străfundurile mele.”
Îndepartarea de sine e miezul suferinței: „De multă vreme n-am mai trăit cu mine însămi.” Desigur, regăsirea nu e ușoară: „Spiritul urcă și coboară necontenit între două crize.” Sagan se teme de căderea într-o stare psihotică din cauza scindării de sine și îndepărtării de lume și de realitate – „mă voi arunca în toate oglinzile zâmbetelor tulburate”? Acestei temeri i se adaugă sentimentul de neputință: „Înainte făceam tot ce voiam, acum mai nimic. E dezgustător.”
După câteva zile în care reduce cantitatea de medicament, ajunge să reziste cât mai mult timp fără el. Autoarea se autoironizează:
„S-ar putea să primesc o medalie pentru dezintoxicare, toți îmi laudă curajul, eu zâmbesc plină de beatitudie, zâmbesc idiot”.
Sagan se întreabă dacă va ajunge la sfârșitul drumului cu bine, dacă va reuși să se elibereze de chingile temerilor:
„Dacă stai aici mai mult de-o lună, pesemne că te obișnuiești atât de mult să fii ocrotită, băgată în seamă și îngrijită, că nu mai poți ieși fără să te-apuce angoasa.”
Încă există îndoieli, însă decide că trebuie să le înfrunte, până și moartea pare mai puțin înspăimântătoare:
„… m-am obișnuit puțin câte puțin cu ideea morții, privind-o ca pe o idee plată, o soluție ca oricare alta, dacă boala nu-mi trece.”
În final, regăsirea de sine se află în miezul unei speranțe:
„Aveam 16 ani. Am avut 16 ani. Nu voi mai avea 16 ani. Mă simt tinerețea însăși. De fapt, n-am îmbătrânit. N-am renunțat la nimic.”