Cine suntem când trăim în oglindă?

Share Button

prymV-ați gândit vreodată că orice decizie luați influențează destinul întregii omeniri? Fiecare gest, fiecare cuvânt, fiecare acțiune face parte din Puzzle-ul imens al mecanismului existenței. Și fiecare mică piesă contează, își are locul ei și înseamnă ceva în marele Sens.

Fiecare om are locul lui și poate avea o cale, însă ne mințim (sau ne mint alții) că nu contăm, că faptele noastre nu schimbă prea multe, nu sesizăm micile, dar semnificativele, modificări ale Universului întreg cauzate de simplele noastre gesturi. Așa și în relațiile cu ceilalți, ne minimizăm, ne limităm, ne cenzurăm, evităm confruntări, fugim de noi înșine pentru a ne ascunde temerile, dorințele, nevoile într-un „mormânt sufletesc” din care, uneori, scapă fantome ce ne bântuiesc nopțile.

„Totdeauna este mai ușor să crezi în propria ta bunătate decât să-i înfrunți pe ceilalți și să lupți pentru drepturile tale. Totdeauna e mai ușor să-ți auzi o jignire și să nu răspunzi cu aceeași monedă decât să ai curajul de a te angaja într-o luptă cu cineva mai puternic; totdeauna putem spune că nu ne-am simțit atinși de piatra aruncată în noi și numai noaptea, în singurătate, când soția sau soțul sau prietenul nostru de școală dorm, doar noaptea ne putem plânge în tăcere lașitatea.”

Cum stabilim ce e bun și ce e rău? După ce criterii spunem că ceva e diabolic și altceva e sacru? De unde știm să facem alegerile corecte? Cum știm că sunt corecte? Există răspunsuri la aceste întrebări sau doar presupuneri care se schimbă în funcție de perspectiva cu care judeci o afirmație, o situație, un fapt de viață? De unde știm că existăm într-adevăr și că totul nu e doar un vis? Doar pentru că, uneori, ne doare ceva, asta face viața… adevărată? Suferința și bucuria ne dau măsura cu care cântărim ființarea? De unde știm că moartea e Sfârșitul?

Paulo Coelho în „Diavolul și domnișoara Prym” plasează, simbolic, lupta dintre bine și rău într-un sătuc izolat de lume, o comunitate-oglindă pentru toată suflarea omenească:

  • Bătrâna-vizionară, capabilă să comunice cu soțul ei mort;
  • Bărbatul suferind sufletește care nu mai găsește nici un rost printre semenii săi;
  • Femeia ce-și caută un sens în viață fără să ia vreo decizie;
  • Bătrânii care se mulțumesc cu puțin și s-au închis în carapacea unei existențe uitate de lume;
  • Preotul plănuind sacrifiile altora în numele credinței;
  • Primarul-afacerist căutând beneficii materiale în piatră seacă;
  • Patroana barului știind tot și nimic în același timp, preocupată de „nimicurile” lumii.

Ajungem să trăim confortabil cu măștile mereu la-ndemână și nu mai știm să fim noi înșine, uităm cine suntem, dacă am știut vreodată. Nu putem trăi doar ca spectatori. Nu putem trăi doar ca dirijori. La un moment dat, trebuie să fim actorii propriei vieți și să dăm replica. Ne asumăm că suntem o rotiță, oricât de mică, care contribuie la ființarea Universului sau ne ignorăm pe noi înșine și ne condamnăm să devenim piesa… de dus la reciclare?

„Ori de câte ori vreți să realizați ceva, păstrați-vă ochii deschiși și asigurați-vă că știți ce anume doriți. Nimeni nu-și poate nimeri ținta cu ochii închiși.”

Fiecare gând e al nostru, dar poate deveni al tuturor. Fiecare gest vine din noi, dar e dăruit tuturor. Fiecare decizie ne aparține, dar punerea ei în acțiune e în afara noastră, ajunge să fie sub controlul întregii lumi din jur. Fiecare reacție a noastră la ce se întâmplă devine o reacție dintr-un lung șir de reacții ale altor oameni. Și, astfel, suntem legați unii de alții, prin spațiu și timp, prin toate firele Destinului.

„Istoria unui om este istoria întregii omeniri.”

Ce ne dorim să facem cu micul nostru univers? Ce dorim să însemnăm pentru ceilalți? Ce amintiri ne dorim să avem și ce amintiri lăsăm în mintea celor din jur? Construim sau dărâmăm, totul poate avea Sens, dar nu trebuie să uităm că nu numai pentru noi înșine.

„Viața poate fi scurtă sau lungă, după felul cum o trăim.”

Share Button