Amitav Ghosh surprinde în romanul „Linii de umbră” schimbările socio-politice, economice și culturale din India, Pakistan și Bangladesh, urmărind destinul unei familii (destul de numeroase, a trebuit să „desenez” o schiță genealogică pentru a urmări firul povestirii fără să mă încurc) și ai prietenilor apropiați ai acestei familii. Firul narativ curge după modelul poveștilor Șeherezadei, cu poveste în poveste. E un dans narativ inerent „liniilor de umbră”.
Voi începe cu liniile de umbră ale hărții lumii și ale istoriei geo-politice. Asta deoarece au fost cele pe care le-am înțeles mai greu. A trebuit să citesc în plus despre cum India și Pakistan și-au împărțit teritoriile sub colonizarea britanică, despre conflictul dintre China și India din 1962, despre cel dintre India și Pakistan din 1965, despre revoltele populare ale hindușilor și musulmanilor din diverse zone ale Indiei și Pakistanului în anii ‘60, despre istoria zonei Cașmir și despre cum Pakistanul de Est a devenit, în 1971, Bangladesh, cu capitala la Dhaka.
Alte linii de umbră sunt cele din destinul membrilor unei familii din India și a unei familii din Anglia. Totul este zărit de către adultul-copil (scrierea este un fel de „jurnal” la persoana I) din familia din India. Fiecare personaj e urmărit doar din perspectiva acestuia – ce înțelege, ce comunică, ce-și imaginează el despre cineva din familie (din experiență directă sau din poveștile celorlalți, despre care, evident, nu știe dacă sunt adevărate sau false) sau despre prieteni. Amintirile adultului se „împletesc” permanent cu cele ale copilului și istoriile personajelor le aflăm prin acest păienjeniș de imagini, sentimente, idei ale autorului jurnalului.
„Fiecare om trăiește în câte o poveste (…) fiindcă numai acolo se poate trăi, singura problemă care se pune e pe care dintre ele s-o alegi…”
Sunt și liniile de umbră ale personajului care scrie jurnalul. Ce îl nelămurește, ce nu îi spune nimeni, dar el bănuiește, ce învață, ce comunică celorlalți și mai ales ce nu comunică, tăcerile lui, temerile lui, umbrele amintirilor lui… toate alcătuiesc o personalitate complexă, care este în căutarea a ceva, nici el neștiind bine cu adevărat până la final ce. Însă atunci când găsește, știe că a fost mereu în căutarea acelei lămuriri, acelei zone din afara liniilor de umbră, zona firavă a existenței personale când ți-e clar ce-ți dorești, când ești împăcat cu tine însuți și știi ce poate și ce nu să-ți aducă împlinirea; acea stare de liniște, o falie subțire între tine și lume, unde îți găsești pentru câteva momente echilibrul și energia de a intra din nou în dansul liniilor de umbră. În acest demers al căutării de sine, el descoperă…
„… calitatea specială a singurătății care se naște din spaima că porți un război cu propria-ți imagine în oglindă”
Linii de umbră sunt secretele de familie. Secretele personale, secretele știute doar de câțiva din familie, secrete mărețe sau secrete rușinoase, toate sunt liniile de umbră care urmăresc generațiile următoare, fără ca ele să afle vreodată ce le influențează în a acționa sau în a gândi într-un anumit fel. Căci, uneori, parcă fără a avea controlul, fac alegeri sau inițiază acțiuni pe care nu și le pot explica, pe care le privesc ca nefiind ale lor și totuși pe care le pun în practică în viața lor. Cum identificăm aceste linii de umbră? Ele nu stau cuminți să le identificăm în oglindă și… cât timp să te uiți în oglindă ca să le prinzi?… și pe cine să folosești ca oglindă pentru a nu le deforma? O strategie este aceea de a explora istoria familiei, din orice sursă ai acces, să reconstitui istoria fiecărui membru al familiei ca pe un puzzle, care ajunge să-ți dezvăluie liniile de umbră care sălășluiesc în destinul tău fără ca tu să le poți detecta. Dar nu numai atât, istoria fiecărui individ se împletește cu istoria țării și a lumii în care trăiește. Nu poți pune cap la cap decât câteva piese de puzzle. Restul depinde de ceilalți. Dar acele piese de puzzle te pot elibera de fantomele ce te bântuie în vise, confruntându-te cu umbrele moștenite și poți evada din viața altora pentru a o trăi, în sfârșit, pe a ta.
Mai sunt liniile de umbră ce delimitează realitatea exterioară nouă cu ceea ce adăugăm noi subiectiv acesteia, cu sensurile personale și cu invențiile intime – „nu putem vedea fără să inventăm ceea ce vedem”. Dacă nu inventăm noi, „ne invadează lumea invențiile celorlalți”. Și, totuși, cum ne acordăm pașii în dansul vieții cu ceilalți? – „nu cumva eram singurul care știam că nu pot trăi fără zarva vocilor dinăuntrul meu”? Căci suntem, atât genetic, cât și sufletește, un cumul de moșteniri, suma alegerilor făcute, a experiențelor trăite, a oamenilor întâlniți, a cuvintelor spuse și nespuse.
Liniile de umbră ale timpului sunt cele ale imaginației (care dețin secretul călătoriei cu viteză din trecut în viitor, din viitor în trecut, din prezent în trecut ș.a.m.d. fără a respecta reguli) și cele ale gândirii (care se raportează mereu la prezent, care ține cont de reguli stricte ale curgerii timpului, care se uită mereu la ceas). După ce criterii timpul e folosit bine și după ce criterii e irosit? Liniile de umbră ale timpului! Dar cum să le surprinzi?
„… niciodată nu se poate cunoaște nimic altfel decât prin dorință, dorință reală, care nu este aceeași cu lăcomia sau pofta; o dorință pură, dureroasă și primitivă, un dor de tot ceea ce nu ai în tine însuți, o tortură a cărnii, care te poartă dincolo de limitele propriei tale minți, spre alte locuri, spre alte vremuri, și chiar, dacă ai noroc, spre un loc unde nu mai există hotar între tine însuți și imaginea ta din oglindă.”