Tot am citit zilele acestea articole despre cum să citim mai rapid, deci mai mult în timp cât mai scurt. Fiecare se întrece în a face cunoscute diverse metode de a îmbunătăți viteza lecturii pentru a citi cât mai multe cuvinte pe minut. De la tehnici bazate pe descoperiri neurofiziologice privind ochii și neuronii din zona corticală ce controlează vederea, până la tehnici precum urmărirea rândurilor cu degetul sau împărțirea textului cu linii verticale, toate vizează creșterea vitezei cititului. Trebuie să recunosc că, inițial, mi s-a părut interesantă ideea. Mai ales dacă ai examene și trebuie să înveți mult în timp scurt, ai multe materiale de parcurs și de asimilat. Dar, gândindu-mă mai bine, am tras concluzia că nici măcar în cazul examenelor nu sunt încântată de ideea de a citi rapid. Acum să vă spun de ce.
De la imaginea zecilor de cărți pe care le-aș citi folosind aceste tehnici (deja vizualizam cum scade grămada de cărți necitite din bibliotecă!), am ajuns la întrebările – ce și cât aș înțelege/reține din ceea ce am citit? când mi-aș mai acorda timp să reflectez la ceea ce am citit, dacă nu fac pauze chiar în timpul lecturii? cum aș interpreta diverse idei și sugestii ale autorului pentru a scrie despre ele, căci dacă mă concentrez să termin n-o să apuc să subliniez, să notez, să-mi scriu ideile? cum aș avea timp să completez cu propria imaginație ceea ce autorul a ales să nu scrie și cum aș avea răgazul să mă gândesc ce aș face eu în locul personajelor? etc.
Cum citesc eu? Indiferent de mediul în care sunt, de la grădină la autobuz, de la coada la poștă la banca din parc, eu sunt acolo în mediul fizic și tot eu sunt acolo în carte. Iar întreruperile fac parte din actul lecturii. Uneori, mediul din jurul meu îmi captează atenția – o pasăre în copac, două pisici care se încaieră, niște copii care bat mingea pe uliță (da, stau într-un mic orășel, nu în capitală), o discuție aprinsă între doi oameni etc. Se poate întâmpla să vreau să recitesc anumite pasaje din carte, să notez ceva despre ce am citit, despre un personaj, să vreau să caut informații în dicționar sau online despre autor, despre o țară etc., să stau să mă gândesc jumătate de oră la ceea ce a zis un personaj sau la modul în care m-am identificat cu alt personaj ori la cum aș fi acționat eu în anumite situații din carte. Și astea sunt doar câteva din modurile în care lectura mea se întrerupe – firesc… pentru că volumele citite fac parte din viață, le aduc în viața mea și a altora, le încadrez în evenimentele din jurul meu, devin parte din universul existenței mele concrete. Nu sunt doar ceva de bifat ca citit, doar un element de evadare din cotidian, dimpotrivă ele îmi dau putere să înfrunt realitatea, nu sunt doar distracția din timpul liber, sunt parteneri și prieteni de discuție, de ceartă, de confruntări afective și cognitive, sunt ghizi uneori, alteori sunt factori motivatori. Viteza lecturii lor e dictată de starea mea, de modul în care rezonez cu cartea, de mediul în care citesc, de dialogul meu mental cu autorul și de o mulțime de alte lucruri. Astfel, cantitatea e lipsită de sens dacă nu e plină de calitatea semnificației conținuturilor citite.
Cărțile mă învață să trăiesc mai frumos, mai în acord cu mine însămi, mai atentă la mine și la ceilalți, mai bună și mai generoasă, mai deschisă la minte și mai adaptabilă, îmi împărtășesc experiențe și eu îmi hrănesc sufletul cu ele pentru a-mi găsi propria cale, propriul sens pe drumul vieții mele. De exemplu, cărțile m-au învățat să observ și să rezonez cu mediul în care mă găsesc la un moment dat. Să nu mă închid în fața lui, ci să încerc să-l înțeleg și să găsesc „dansul potrivit” (emoțional, cognitiv, comportamental) pentru experiențele trăite. Astfel, când plec la plajă două-trei zile, de pildă, mi se întâmplă să iau cărți cu mine, dar rar le citesc. Căci, marea, nisipul, oamenii din jur, propriile mele senzații și gânduri mă acaparează și îmi oferă experiențe pe care le vreau în acel moment în universul conștiinței mele. Dar asta nu se întâmpla acum câțiva ani, când îmi puneam o carte în față și mă opream doar când mi se făcea sete sau foame. Nici nu știam ce se întâmplă în jurul meu, nici când trecea ziua. Cărțile m-au învățat altfel, m-au învățat să renunț la ele pentru a trăi cu intensitate momentele prezente în viața mea. Asta pentru că ele mă iubesc necondiționat, nu mă ceartă că le-am uitat, nu se supără că nu le-am terminat, așteaptă cuminți să le găsesc un locșor în sufletul meu pentru a-mi acorda toată atenția și afecțiunea lor. Acest dar de preț vi-l doresc și vouă!
Foarte frumos spus! Te citesc mereu cu drag!
Mulțumesc mult! 🙂