Share Button
P1340828 copy
„Unde mergem, tati?” (2008), de Jean-Louis Fournier (Franța) /// Punctaj personal ****/// Editura Nemira (2010) /// Traducere: Ana Antonescu

Cum este să fii binecuvântat cu doi copii cu handicap fizic și psihic? Cum îți rezistă căsnicia? Cum se face că ironia vieții îți asigură divorțul după ce ai, în sfârșit, al treilea copil… normal? Cum faci față privirii celorlalți, comentariilor binevoitoare, bătăilor pe umăr înțelegătoare, compasiunii înțelepților din jur, zâmbetelor strâmbe ale medicilor, vorbelor pe care nu le poți spune cu voce tare, dar care îți umblă zilnic prin minte, vorbe de care nu ești mereu mândru, dar care te ajută să supraviețuiești? Cel mai probabil, ajungi să le scrii, ca să te înțelegi, ca să te ierți, ca să trăiești un catharsis.

Cât de neputincios ești când nu poți comunica deloc cu copiii tăi? Când ei nu-ți pot spune ce simt și ce gândesc, când tu nu le poți împărtăși nimic din ceea ce simți și ce gândești? Când muzica, pictura, lectura și scrisul și tot ceea ce visai să împarți cu ei… sunt doar visuri frumoase? Și cum te depărtează toate astea de lume și de tine însuți?

Ce prăpastie e mai mare? Cea dintre tine și copii, cea dintre tine și lumea care nu înțelege prin ce treci, cea dintre tine și mama copiilor, cea dintre tine și acea parte din tine care refuză să accepte realitatea crudă și caută mereu soluții să te amăgească?

Cum înțelegi moartea unui copil care nu a trăit viața și totuși a schimbat-o definitiv pe a ta? Cum înțelege viața un copil care trăiește fără să trăiască, închis într-un gând încadrat de câteva cuvinte, de câțiva pereți, de jucăriile lui, un copil și la treizeci de ani care-și molfăie plușul ca la doi ani?

Frământările existențiale ale lui Jean-Louis Fournier din cartea „Unde mergem, tati?” nu te-ai gândi că te pot face să râzi. Dar am râs. Cu amărăciune, cu tristețe, cu empatie, căci viața nu m-a scutit de tragedii. Dar râd. Încă trăiesc. Așa a făcut și Fournier, a continuat să trăiască, dar a aflat că fericirea este cu totul altceva decât credea înainte – fericirea e acel medicament dulce într-un înveliș amar, nu știi cât de bine îți făcea în timp ce tu te plângeai că nu are gust bun decât atunci când ți se termină rezerva de pastile.

Share Button