Share Button

Omul înțelept este cel care nu-și irosește viața preocupându-se de ce fac sau zic ceilalți, de ce se întâmplă sau nu în lumea mare. Fericit este este cel care are grijă de propria sa grădină și profită de tot ceea ce are și de tot ceea ce poate obține cu ceea ce are. Omul inteligent nu se preocupă de ceea ce au ceilalți, nu își pierde vremea cu bârfa și pălăvrăgeala, el acționează, muncește și caută plăcerea în tot ceea ce îi este la îndemână să producă pentru sine și pentru cei din jurul său. A râvni și a invidia constituie calea sigură spre nefericire. Grădina altuia nu e treaba noastră. Avem o singură viață și „trebuie să ne lucrăm grădina”, ne sfătuiește Voltaire în „Candid sau Optimismul”.

„N-am văzut oraș care să nu dorească distrugerea orașului vecin, n-am văzut familie care să nu vrea să piară altă familie. Pretudindeni cei slabi urăsc pe cei tari dar se târăsc în fața lor, iar cei tari se poartă cu ei cum s-ar purta cu niște turme pe care le cresc pentru lână și carne. Un milion de asasini înregimentați cutreieră Europa de la un capăt la altul, practică omorul și tâlhăria cu disciplină ca să-și câștige existența pentru că n-au o meserie mai cinstită; și, în orașele în care s-ar părea că lumea trăiește în pace și în care înflorește arta și știința, oamenii sunt roși de invidie, de griji și de necazuri mai mult decât e ros de urgie un oraș asediat. Durerile ascunse sunt și mai cumplite decât nenorocirile publice.”

candidPublicată în 1759, cartea „Candid sau Optimismul”, de Voltaire, ne oferă ocazia să reflectăm asupra a ceea ce este important în viață. Scrierea este o replică ironică dată celor care susțineau fervent teza lui Leibniz (1646-1716), filosof german, conform căreia totul se întâmplă în această lume spre bine, iar acest univers este cel mai bun dintre toate cele posibile.

Cel mai înțelept dintre oameni, concluzionează Voltaire, „își cultivă propria grădină”, deci pe lângă grija pentru trup și suflet, se îngrijește de tot ce îl înconjoară, casa, grădina, oameni apropiați și încearcă să facă lucrurile asupra cărora poate avea un anume control să meargă bine. Metoda cea mai eficientă de a schimba ceva în societate este ca fiecare să acționeze așa cum se pricepe el mai bine în mediul în care trăieste și muncește.

Aventurile lui Candid

Candid, alungat în lume, ba e sărac, ba e bogat, are ghinion, apoi noroc, e pe punctul de a muri, dar scapă, găsește iubirea, dar o și pierde, e nevoit să ucidă și să mintă, e pus în situații care de care mai periculoase, își face prieteni, dar și dușmani. După atâtea aventuri în căutarea fericirii, descoperă Eldorado, locul unde aurul și diamantele sunt jucării pentru copii, unde comorile sunt peste tot și nu reprezintă pentru cei care le dețin mai mult decât nisipul celor din lumea „reală”. Și ce fac personajele după ce descoperă fericirea? „Așa de tare le place oamenilor să umble forfota, să se îngâmfe față de ai lor și să se laude cu ce-au văzut în alte părți, încât cei doi fericiți se hotărâră să nu mai fie fericiți” și, în loc să urmeze sfatul „când vezi că îți merge bine undeva trebuie să rămâi acolo”, pleacă din Eldorado cărând bogății pe care le vor pierde și risipi aiurea.

Ce facem cu grădina altuia?

Ne uităm toata ziua la ea, o admirăm, o invidiem și până la sfârșitul zilei o bârfim că e bună, că e frumoasă, că e așa și pe dincolo. Însă, între timp, ce am realizat în grădina noastră, unde se „usucă” toate și nimic nu „înflorește”? Nu pot să nu mă gândesc acum la jurnalistul de „cancan” care aleargă toata ziua să știe ce fac alții pentru a le spune altora, de cele mai multe ori lucruri inventate (pentru că e greu să afli ceva autentic despre cineva dacă acel cineva nu îți mărturisește direct), și, deci, înfățișează lumii toate „grădinile” pentru a fi admirate sau invidiate, criticate sau batjocorite, rezultatul fiind doar risipa de energie, timp și efort, pe care cineva înțelept le-ar folosi pentru propria „grădina”.

„În timpul cât stătuseră de vorbă, se răspândise vestea că la Constantinopol fuseseră sugrumați doi viziri și un muftiul, și că mulți prieteni de-ai acestora fuseseră trași în țeapă. Catastrofa asta făcu mare vâlvă timp de câteva ceasuri. Pangloss, Candid și Martin, când se întorceau la fermă, se întâlniră cu un moșneag care se odihnea în fața casei, la umbra unor portocali. Pangloss, care era tot așa de curios pe cât îi plăcea să discute, îl întrebă cum îl chema pe muftiul care fusese sugrumat. – Habar n-am, răspunse moșul, și habar n-am avut vreodată cum îi cheamă pe muftii și pe viziri. Nu știu nimic de întâmplarea de care vorbiți. Eu cred așa, că oamenii care se îndeletnicesc cu treburile publice pier câteodată cu nemernicie, și așa le trebuie. Eu nu caut niciodată să aflu ce se petrece la Constantinopol. Trimit acolo spre vânzare roadele grădinii pe care o lucrez și atâta tot.”

La sfârșit, iată alte câteva ziceri inspirate ale lui Voltaire din „Candid sau Optimismul”:

  • “… este oare ceva mai prostesc pe lume decât să vrei să duci într-una o povară pe care în orice clipă ai vrea s-o arunci, să-ți fie scârbă de ființa ta și totuși să ții mereu de ea, să dezmierdăm șarpele care ne roade până când ne înghite inima?”
  • „Când am văzut că se îndoiește de orice, m-am gândit că știu tot atâtea cât și el și că n-am nevoie de nimeni ca să văd că nu știu nimic.”
  • „Bun lucru e să scrii ce gândești; e un privilegiu al ființei umane”, însă ce se întâmplă când „toți scriu numai ce nu gândesc?”
Share Button