Cartea „La vie sexuelle d’un islamiste à Paris” („Viața sexuală a unui islamist la Paris”), de scriitoarea algeriană Leïla Marouane, abordează o temă „fierbinte” în această perioadă – cum un om de o altă religie, învățat cu un anumit stil de viață și care a fost educat după niște valori specifice poporului său se poate adapta unui alt mediu din altă țară, total diferit atât ca religie, cât și ca stil de viață și valori?
Leïla Marouane, de fapt – Leyla Z. Mechentel, s-a născut în 1960 în Tunisia, în exil, cu doi ani înainte ca țara ei natală, Algeria, să-și recapete independența față de Franța. Familia ei se va întoarce în Algeria, unde scriitoarea a trăit până în 1990. A urmat, inițial, studii de medicină, dar le-a întrerupt, hotărând că vrea să studieze Literatura. Din 1991, locuiește în Franța. „La vie sexuelle d’un islamiste à Paris” este a cincea ei carte, publicată în 2007. Ea însăși o algeriană venită să trăiască la Paris, autoarea resimte acut diferențele de stil de viață, de valori și principii religioase și culturale.
Cum îți construiești identitatea (personală, profesională, familială, socială, culturală) ca imigrant într-o țară cu o cultură și religie diferite de a ta, cu un stil de viață bazat pe complet alte valori decât cele din locul tău de baștină? Cum te integrezi în noua societate? Cum ajungi să obții un echilibru între păstrarea tradițiilor proprii și dobândirea unor noi obiceiuri specifice noii societăți în care dorești să te adaptezi pentru a duce o viață cu sens pentru tine? La ce renunți și ce păstrezi în privința identității tale personale religioase și culturale? Pare că nu mai e la modă discriminarea biologică, ci una culturală – legată de stilul de viață. Ca să nu mai fii considerat un „out-sider” în societatea care te adoptă trebuie să ai un stil de viață considerat adecvat acolo. Sunt întrebări și probleme actuale cu care se confruntă mii și mii de oameni nevoiți să-și părăsească țările și să se îndrepte spre alte zări pentru o viață mai bună, speră ei.
„Qui suis-je? sinon une ombre? Qui suis-je? sinon un homme enchaîné? Ainsi de suite jusqu’à ce que je m’aperçoive que je n’avais plus rien de commun avec les miens. Et qu’il ne me restait qu’à me faire la belle avec la ferme intention de devenir un individu qui décide et qui trace sa vie d’Occidental…” („Cine sunt eu, dacă nu o umbră? Cine sunt eu, dacă nu un bărbat încătușat? Astfel, ajung să-mi dau seama că nu am nimic în comun cu ai mei. Și că nu-mi rămâne de făcut decât să-mi fac pe plac cu intenția fermă de a deveni un individ care ia decizii și își planifică viața ca un occidental…”)
Mai exact, în cartea Leïlei Marouane facem cunoștință cu un musulman algerian, venit în Franța cu familia în căutarea unui trai mai bun, care încearcă să devină un occidental tipic. Își schimbă numele (din Mohamed Ben Mokhtar în Basile Tocquard), se tunde și se rade ca un occidental, își îngrijește tenul pentru a-l „albi”, se îmbracă în haine moderne și, treptat, renunță la toate obiceiurile specifice religiei musulmane. Ajunge să simtă că nimic din aceste lucruri nu e de ajuns, atât timp cât stă acasă cu mama și fratele său mai mic. Simte că are nevoie să evadeze din mediul familial pentru a deveni cu adevărat un exponent autentic al civilizației occidentale – un bărbat liber, un bărbat celibatar în vârstă de 40 de ani cu o viață sexuală bogată înainte de căsătorie.
„Paris brille pour les autres. Tu ternis chez les tiens. Tu en es là, mon vieux. À frôler le faste sans y goûter. À exister sans existence.” („Parisul strălucește pentru alții. Tu te stingi acasă. Tu ești acolo, bătrâne. Abia atingi splendoarea fără să guști din ea. Exiști fără să ai o viață a ta.”)
Mohamed se simte încarcerat într-o suburbie a Parisului unde locuiește cu o parte din familie. Tatăl, alcoolic și depresiv, a murit. Mama este cea care păstrează tradițiile musulmane și îl asaltează zilnic cu „obligații” față de frați și surori, casă, Allah etc. Crescut în spiritul religios, respectând toate cerințele pentru a fi un bun musulman, Mohamed vrea să evadeze, vrea să trăiască așa cum îi vede pe cei din jur trăind. Își propune să locuiască la Paris, închiriază un apartament și se mută acolo. Cumpără tot ce-și dorește, de la electrocasnice moderne până la mobilă ultimul răcnet, de la covoare la produse de igienă intimă și vrea să pornească la vânătoare de femei. Bea alcool, ia somnifere ca pe bomboane, mănâncă orice, nu-și face rugăciunile, nu ține cont de sărbătorile musulmane, nu își vizitează mama, își închide telefoanele ca să nu fie deranjat. Se izolează de lumea pe care o cunoscuse până atunci. Și încearcă să-și facă intrarea în viața pariziană. Însă nu găsește poarta. Se izbește doar de ziduri. Și atunci, profund alienat, se retrage în sine și își desenează singur o poartă. Ce descoperă când intră pe ea, vă las pe voi să descoperiți citind cartea, care a fost tradusă și în limba engleză – „The Sexual Life of an Islamist in Paris”.
„Point de famille, donc. Ainsi, je pourrais clamser d’une cirrhose alcoolique, seul, sur un lit d’hôpital, à Blida ou à Bichat, ou d’une crise cardiaque, entre les jambes d’une blonde, dans ma chambre à alcôves, ou dans une suite aux Bahamas, ma disparition n’affecterait personne. N’est-ce pas l’essence même de l’acte de liberté?” („Deci, gata cu familia. Prin urmare, aș putea muri de o ciroză alcoolică, singur, pe un pat de spital, la Blida sau la Bichat, ori din cauza unui atac de cord între picioarele unei blonde, în patul din dormitorul meu, sau într-un apartament din Bahamas, dispariția mea neafectând pe nimeni. Nu este chiar asta esența libertății?”)
Leïla Marouane parodiază discret relațiile sexuale moderne dintre femei și bărbați. Scriitoarea se „instalează” în mintea bărbatului și descrie dorințele, frustrările, neliniștile, gândurile lui legate de un posibil act sexual cu o lesbiană, cu o femeie căsătorită și cu o femeie necăsătorită însărcinată. Toate algeriene. Este o modalitate a scriitoarei de a ne prezenta și alte „cazuri” de pierdere a identității, de căutare a Sinelui departe de țara natală într-o lume străină, de găsire a unor pârghii de susținere a vieții proprii într-un univers în care te simți mereu un oaspete întârziat. Fiecare femeie cu povestea ei, pe care el o ascultă ca mijloc de a-și atinge scopul – adică de a face sex. Dar, cumva, există o „decuplare” între ceea ce pare că se întâmplă și ceea ce se întâmplă, între ceea ce e în mintea lui și ceea ce îi oferă realitatea. Apoi, îl macină frustrarea datorată imposibilității de a ajunge în patul unei „albe”, fapt care este doar un aspect al eșecului său de a se transforma într-un bărbat occidental.
Mi s-a părut interesant modul în care Leïla Marouane a ales să scrie romanul – personajul principal își povestește peripețiile cuiva care îl ascultă (ca un terapeut), iar scriitoarea îi mulțumește în debutul cărții lui Mohamed pentru sinceritatea cu care ni se dezvăluie. Așadar, fiecare capitol este o mărturisire a lui Mohamed, iar când acesta pierde controlul realității și se afundă în alienare ne pierdem odată cu el, nemaiștiind exact ce are loc doar în mintea lui și ce e acțiune propriu-zisă. Primim câteva indicii la final, care ne fac să credem că romanul ar fi trebuit să se intituleze de fapt „Fanteziile (inclusiv) sexuale ale unui islamist care locuiește la Paris”. Ne pierdem în lumea văzută prin ochii personajului, îl urmăm pas cu pas, ne imaginăm totul împreună cu el, fără să știm că suntem, de fapt, în poziția terapeutului, a celui care ascultă delirul unui schizofrenic.
Lucrurile iau o turnură inedită la final, pentru că mintea rătăcită a islamistului își închipuie că portăreasa blocului unde locuia este o celebră scriitoare ale unor cărți citite de el și că aceasta i-a furat manuscrisul pe care îl scrisese el despre experiențele lui. Și, în definitiv, care ar fi rolul scriitorului se (și ne) întreabă Leïla Marouane? Acela de „hoț de vieți” și/sau acela de „paznic de vieți”?
„Qu’est-ce qu’un écrivain sinon une concierge, ma mère, qui se nourrit de la vie des autres?” („Ce este un scriitor, mamă, dacă nu un portar care se hrănește cu viața altora?”)