Share Button

Știi cum e atunci când te doare o mică tăietură făcută cu marginea unei coli de hârtie? Te întrebi cum naiba te doare atât de tare o amărâtă de tăietură pe care uneori nici nu o vezi. Ei bine, așa doare și însingurarea de care ne povestește Éric Faye în micul roman Nagasaki, pentru care a primit, în 2010, Marele Premiu al Academiei Franceze. Este o frescă a sentimentului de gol de care fuge cu înfrigurare omul modern, pe care-l neagă și-l îngroapă atât de adânc, încât nu-l conștientizează decât cu greu în situații… stranii și excepționale.

Credem că suntem conectați, că tehnologia ne „unește“ și ne permite să comunicăm. Dar chiar experiențe reale, precum cele care au inspirat povestea lui Faye, ne arată că ne amăgim singuri, că uneori trăim mai mult și mai autentic în visele noastre decât în realitatea cotidiană: „Oare când dorm trăiesc mai intens decât atunci când sunt treji?“

Un bărbat singur își duce existența efemeră și repetitivă: acasă, serviciu, acasă, serviciu… Și descoperă într-o zi că-i dispare din când în când un iaurt din frigider. Desigur, se bănuiește pe sine că nu a cumpărat câte iaurturi dorea. Dar confruntarea cu bonurile de la magazin îi arată că luase câte-i trebuiau. Și parcă nu-i mai ajungea sucul de fructe la fel ca înainte. Iar el nu bea mai mult decât de obicei. Totuși, se termina mai repede.

Și uite-așa am avut ocazia să fac o poză cu o carte în frigider. 🙂

Va afla că, de un an, locuiește în casa lui o intrusă. Iar el nu numai că nu știa, dar nu a simțit nimic, nu a bănuit nimic. Două lumi la câțiva pași, două lumi total paralele în același spațiu. Iar omul începe să-și pună întrebări, de pildă: „Prin natura meseriei de meteorolog, îmi formasem o memorie bună a evenimentelor legate de cer, însă cu mine însumi ce amintiri rămâneau?“

Conștientizând sentimentul de gol și de sterilitate din propria viață, protagonistul se întreabă dacă nu cumva, mai ales în era în care din ce în ce mai mulți oameni trăiesc peste 100 de ani, n-o să ajungem să ne ducem existența alături de roboți: „Robotul care ar veghea asupra toamnei eterne a vieții mele mi-ar vorbi, mi-ar asculta antepenultimele dorințe și, într-o zi, și ultima suflare.“

Izolarea și singurătatea în era Facebook golește de conținut ideea de noi și eul capătă un alt înțeles: „Ce înseamnă acest noi, devenit un laitmotiv în conversații? Noi este pe cale să moară. Și în loc să se grupeze în jurul focului, eu-rile se izolează, se pândesc. Fiecare își închipuie că se va descurca mai bine decât vecinul și probabil că și acesta este sfârșitul omului.“

„Omul a inventat ideea de sens pentru a-și unge angoasele cu balsam și atunci ideea de sens l-a acaparat total, a devenit obsesie.“ Dar ce să faci cu sensul în afara relațiilor cu ceilalți oameni? Incapacitatea oamenilor de a crea conexiuni și dobândirea abilității de a trăi în lumi total diferite la o distanță de un braț nu fac decât să ne alieneze de noi înșine. Și descoperim că „nu ne leagă absolut nimic“, dar și că „nimicul poate fi total diferit“. Cât de diferit acest sens nimic!

Nevoia oricărui om de a avea rădăcini, de atașament, de repere și valori umane nu poate fi pur și simplu ștearsă din ADN-ul nostru. Dar poate fi ignorată, poate fi îngropată adânc, poate fi suprimată prin lipsa de legături afective autentice. Și atunci avem nevoie de o Constituție Universală, cu unul dintre articole stipulând că: „…ar trebui înscris în toate Constituțiile de pe lumea asta dreptul imprescriptibil al fiecăruia de a se întoarce oricând dorește la locurile care i-au marcat existența.“

Și, acum, te întreb: care dintre coșmarurile tale n-ai vrea sub nicio formă să devină realitate?

Share Button