În cultura noastră, şi nu numai, există tot felul de credinţe, multe nefaste, în privinţa modului în care ar trebui hrăniţi copiii. De data asta nu scriu despre hrana sufletească, ci vorbesc despre hrana propriu-zisă, pentru trup. Să nu laşi nimic în farfurie, să mânânci la ore fixe, e bine să guşti din toate, trebuie să mănânci felurile de mâncare doar într-o anumită ordine etc. Nu există, desigur, reţete bătute în cuie legate de comportamentul alimentar, dar există câteva experienţe pe care e bine să NU le transmitem copiilor, pentru a ne asigura că vor avea o relaţie sănătoasă în primul rând cu corpurile lor şi în al doilea rând cu mâncarea.
Françoise Dolto are câteva sfaturi pentru părinţi în această privinţă în cartea Ce să le spunem copiilor – când sunt foarte mici, când sunt trişti, când sunt bolnavi, când se bucură, sfaturi care, cred eu, merită cunoscute şi urmate.
„De pildă, un copil nu vrea să mănânce. În niciun caz nu trebuie să mănânce; deoarece, dacă aceasta ar fi o nevoie, ar mânca. Dacă nu vrea să mănânce înseamnă că nu are nevoie, este doar dorinţa dumneavoastră. Îi veţi spune: «Dacă nu ţi-e foame, foarte bine, când o să-ţi fie foame, ai să mănânci.» Mamele nu au de unde să ştie când le este foame copiilor. Dar mai este ceva: «Dacă ţi-e foame, mâna ta îţi va da să mănânci, nu mâna mea, mâna mamei tale, ca şi cum tu nu ai putea singur.»“
Rolul părinţilor nu este de a ritma nevoile copilului, aşa cum credem noi, ci de a fi în slujba ritmurilor lui, de a-i da de mâncare atunci când îi este foame. Iar el va lua ce va vrea din ce îi dăm noi, iar dacă nu vrea, trebuie să-i spunem: „Foarte bine.” Este aberant să mănânci dacă nu ţi-e foame. Aşa cum subliniază Françoise Dolto, la limită, este ceva chiar „pervers” să mănânci fără să-ţi fie foame. Un copil care este îndemnat să mănânce când nu îi este foame este ca un copil încurajat către o perversiune, ca să îi facă pe plac adultului.
Fiecare mănâncă cât şi când are nevoie. Uneori mâncăm mai mult, alteori mai puţin, dar „bine” ce înseamnă? De multe ori, mamele întreabă: „A mâncat «bine»? Sau: «Nu «şi»-a mâncat iaurtul?» (Deoarece, evident, este iaurtul «lui»…) »Nu «şi»-a mâncat friptura?» Când, de fapt, a mâncat atât cât îi trebuia, asta e tot.“
Şi ca să continue greşelile în privinţa educaţiei alimentare, există şi represaliile: „Dacă nu mănânci cutare lucru, nu îţi fac nici eu cutare lucru.” Este de neînchipuit tot târgul pe care îl fac mamele dând valoare cu V mare tuturor lucrurilor pe care copilul le ingerează sau le produce prin corpul său, când, de fapt, importantă este dorinţa cu care copilul creează pentru ceilalţi cu care comunică – însă fără servilism – şi, mai ales, pentru propriile nevoi, în ritmul lui.
De exemplu, un copil nu are nevoie de bomboane. Iar dacă cere una, o face adesea pentru plăcerea ca o persoană să se ocupe de el, să îi vorbească, să îi arate că este iubit. Este foarte interesant sa constatăm că dacă unui copil i se spune: „«Bine, sigur, cum ai vrea să fie bomboana? Să fie roşie?» – începe o discuţie de o jumătate de oră în care se discută despre gustul bomboanei în funcţie de culoare, dacă e roşie sau verde, se poate ajunge şi la desenarea bomboanelor, iar copilul uită că, de fapt, voia să mănânce o bomboană. Însă ce conversaţie reuşită a fost în legătură cu bomboanele! Ce bine s-au simţit împreună jumătate de oră!”
Iată un caz interesant prezentat de Françoise Dolto. O mămică îi tot făcea sandviciuri de dimineaţă băiatului ei când pleca la şcoală. Acesta nu simţea nevoia să le mănânce şi le arunca mereu în scara blocului.
„De ce să i se facă în continuare sandviciuri unui asemenea copil, în loc să i se spună: «Eşti deja destul de mare, un băiat de opt ani îşi poate face singur sandviciurile?» Nu înţeleg de ce mama se simte obligată să i le facă şi să i le dea. Când am rostit aceasta frază, am auzit-o exclamând: «Şi soţul meu spune acelaşi lucru!… Dar atunci care e rostul unei mame, dacă nu să aibă grijă de sănătatea copiilor ei?» Pentru această mamă, era «bine» dacă fiul ei mânca chiar fără să îi fie foame, pentru ca ea «să aibă un rost».”
Citind exemplul dat de Françoise Dolto, mi-am adus aminte de o experienţă personală. La un moment dat, o doamnă, care avea cam 35-40 de ani, nu era căsătorită şi nu avea copii, m-a întrebat ce cred despre faptul că îşi doreşte un copil, chiar dacă e singură, dacă cred că e bine să îl facă şi să-l crească singură. I-am răspuns că dacă îl doreşte ca să crească un om independent şi fericit, care să plece de acasă şi să nu se simtă obligat să se întoarcă pentru că iubirea mamei lui nu e una care-l întemniţează, ci îl eliberează, face pasul potrivit. Dacă şi-l doreşte ca să umple golul din viaţa ei, lipsa de sens sau de rost, atunci face un pas greşit. Îmi aduc şi azi aminte, ca şi când ar fi fost ieri, de reacţia de recunoştinţă a doamnei care mi-a răspuns că va face tot ce-i stă în putinţă pentru a-şi construi o viaţă a ei împlinită, ca să ajungă să crească un copil independent şi fericit.
Îmi place foarte mult ce scrie Fabrice Midal în cartea Cum să ţi se rupă à la française despre relaţia părinte-copil:
„În loc să ne raportăm la copil ca fiind «al nostru» – obligându-l, prin urmare, să răspundă proiectelor «noastre» – să îl privim ca pe un prieten sau ca pe un invitat cu care facem eforturi să ne conectăm, fără judecăţi apriorice şi fără părtinire, ci cu bunăvoinţă. (…) Îl ajut să înfrunte viaţa în loc să îl torturez să încapă el în contururile vieţii mele.“