Problema succesiunii lui Mohamed, care a dus la sciziunea între urmaşii săi în şiiţi şi suniţi, e vie şi astăzi, inclusiv în Afganistan. Această rană a istoriei atât la nivel de ţară, cât şi la nivel de individ e încă deschisă. Poate nouă din exterior ni se pare o absurditate, dar această ruptură în fundamentele credinţei se moşteneşte de la o generaţie la alta, iar rana pare că nu se vindecă niciodată. Nu mai e important ce te leagă de umanitatea celuilalt, ci ceea ce te separă.
„Peste istorie se trece greu. Ca şi peste religie. La urma urmei, eu eram paştun, iar el – hazar, eu eram sunnit, iar el – şiit şi nimic nu avea să schimbe asta. Nimic.“
Primaritatea unui singur păcat, cel al furtului, subliniată de unul dintre personaje, mi se pare o ironie la adresa acestei separări între şiiţi şi suniţi, fiecare grupare furându-i celeilalte dreptul de a-şi urma credinţa aşa cum crede mai bine.
„Când omori un om, furi o viaţă. (…) Îi furi soţiei lui dreptul de a avea un soţ şi copiilor – dreptul de a avea un tată. Când spui o minciună, furi cuiva dreptul la adevăr. Când înşeli, furi acelui om dreptul la corectitudine.“
Care dintre gesturile, cuvintele, comportamentele, gândurile noastre sunt vizate de divinitate? Suntem parte integrantă a celui Divin cu toate măruntele noastre acţiuni sau ele nu contează? Ce contează, de fapt?
„Dacă există un Dumnezeu în ceruri, atunci sper că are lucruri mai importante de făcut decât să se ocupe de faptul că eu beau whisky sau mănânc carte de porc.“
/// Editura Niculescu (2010) /// Traducere: Mihaela S. Oprea-Aron
Există mereu ambivalenţă în firea umană, iar şirul personajelor creionate de Khaled Hosseini în Vânătorii de zmeie respectă această ambivalenţă care desparte – servitor-stăpân, persecutor-persecutat, şiiţi-suniţi. Şi oare ce ne uneşte? Joaca şi pasiunile pentru poveşti… au ele puterea de a vindeca răni şi de a ne aduce împreună? Oare accesul la educaţie şi cultură poate pune umărul în acest sens?
„Pentru el, cuvintele scrise erau un soi de coduri secrete, care se întrepătrundeau într-o reţea misterioasă. Cuvintele astea erau uşi secrete, iar eu eram păstrătorul tuturor cheilor.“
Tema ambivalenţei se regăseşte şi în diferenţa dintre experienţa directă, de relaţionare nemijlocită, şi experienţa mijlocită, din cărţi:
„Eu eram cel care mergea la şcoală, care ştia să scrie şi să citească. Eu eram cel deştept. Hassan nu ştia nici abecedarul, dar mă citea pe mine.“
Firul romanului ne plimbă şi prin istoria Afganistanului, care după sfârşitul monarhiei (17 iulie 1973) şi declararea republicii, a trecut prin perioade extrem de dificile, precum lovitura de stat comunistă din aprilie 1978 şi apoi ocupaţia rusă.
Khaled Hosseini se foloseşte de Campionatul de Zmeie din Kabul pentru a reflecta şi descrie spiritul poporului afgan: „… afganii sunt oameni independenţi. Afganii preţuiesc datinile, dar detestă regulile. Regulile erau simple: fără reguli, înalţă zmeul; taie-i pe adversari; succes!“
„… ne bălăcim prea des în prea multă (…) autocompătimire. Ne dăm bătuţi în faţa pierderii, a suferinţei, le acceptăm ca pe lucruri normale, care fac parte din viaţă, uneori chiar necesare.“
Dar apelează la Campionatul de Zmeie şi pentru a reface legătura între adult şi copil, jocul fiind se pare singura cale prin care se mai pot regăsi cei rătăciţi unii pe ceilalţi:
„Baba şi cu mine trăiam în aceeaşi casă, dar în sfere diferite. Zmeiele erau singura zonă de contact dintre existenţele astea, subţire, e drept, ca foiţa ţigară.“
Toată cartea vorbeşte de abuz. De la abuz la nivel înalt, politic şi economic, la abuzurile cu care oamenii s-au obişnuit, nici nu le mai observă, d-apăi să le conteste: abuzurile verbale, fizice, sexuale, emoţionale, cultul neglijenţei şi al ignoranţei, de pildă nelăsând copiii să-şi cunoască identitatea. Iar martorii abuzului sunt paralizaţi, pentru că ei nu au busolă morală, nu au obişnuinţa drumului drept şi neclintit al propriei identităţi, dimpotrivă, au experienţa ascunderii, a tăcerii, a furtului de viaţă prin suprimarea reacţiilor personale, prin anihilarea personalităţii. Şi astfel „lumea câştigă“, prevalează prejudecăţile, tradiţiile, ritualurile, „gura lumii“, iar individul se scufundă în marea de spaimă şi de lipsă de speranţă. Mai rău, ajunge să creadă că el este ceea ce vede în oglinda lumii, un roboţel diform care execută ordine. Dar nu-şi dă seama că nu mai are capacitatea de a descoperi cine este cu adevărat. Unde este divinitatea în asta?
„… mai bine să te doară adevărul pe care îl recunoşti, decât să te consolezi cu o minciună.“