Intri brusc într-o atmosferă sufocantă și-ți dorești, la fel de brusc, să fii fătul din burta mamei decât mama care suferă de căldură, de foame, de sete – „pântecele i se făcea tot mai mare, iar visele despre mâncare tot mai extravagante. Casa părea să se micșoreze.“ Iar nălucirile despre festine de mâncare, despre ploaie, despre ploaia de „mâncare“ năpădesc un univers mic și neînsemnat. Și iată cum viața ne apare ca o capcană, pusă special să cădem în ea la naștere: „În jurul lui în cartier, casele păreau să se ridice asemenea unei capcane, o rețea de scări și pereți cu ferestre care se deschideau una spre cealaltă.“ Din această lume-pușcărie, vrea să evadeze unul dintre personajele cărții lui Kiran Desai – Zarvă în livada de guave, vrea să scape de înghesuială, de insomnii, vrea să se refugieze în intimitate, simte nevoia să fie singur, dar fără o dorință arzătoare de a fi rupt de lume, de natură, de alte ființe, vrea să fie împreună cu ele, în timp ce este el însuși.
Ce faci atunci când ai potențial, dar nimeni nu-l observă, nimeni nu îți dă șansa să ți-l dezvolți, când ai putea învăța, dar nu ai de la cine și ce, când trebuie să te conformezi cerințelor și nevoilor celor din jur și să urmezi căi prestabilite de alții? Ce faci când toți ceilalți ți se înghesuie în minte și vor să te cucerească și nu mai știi cine ești, ce vrei, încotro te îndrepți? Nu dorești să fii o marionetă, dar ce faci când nici măcar nu știi că ești o marionetă? Câștigă oare nevoia de rost, nevoia de a te regăsi pe tine? Și dacă faci ceva ieșit din tipare și vei fi considerat nebun? Vei ajunge într-o altă închisoare.
Și te sui într-un copac. Și oamenii te consideră nebun, pentru că nu te mai dai jos.
Și capeți puterea misterioasă de a ști secretele celorlalți, doar pentru că privești lucrurile dintr-o altă perspectivă și ai timp să te gândești la ele. Și ceilalți încep să aibă revelația propriilor adevăruri spuse din exterior. Iar visele au nevoie de un context real pentru a se îndeplini. Dar cum faci ca el să se întâmple? Ei bine, uneori, un eveniment banal, ca suirea într-un copac, poate afecta nu doar familia celui cocoțat, ci comunitatea acestuia și chiar țara lui. Cum un bulgăre se rostogolește la vale și se face din ce în ce mai mare, tot așa orice mică acțiune duce la modificări în lanț, chiar dacă nu suntem mereu conștienți de ele.
Dar să nu uităm de latura noastră animalică, de instinctele primare, de impulsurile distructive. Așa apar maimuțele în narațiune, ca simbol al plăcerii imediate și al impulsurilor necontrolabile. Fără această latură primară, ludică, fără farmecul revoltător al lucrurilor de prisos… viața n-ar fi deloc ușor de suportat.
Însă crezând că evadează, personajul nostru din copac se trezește invadat de toți și de toate, fără scăpare, e din nou încarcerat:
„De ce nu-și luau reclamele, zgomotul și mizeria, mașinile și autobuzele și camioanele, de ce nu-și luau mințile lor înguste cu ei și nu-l lăsau cu pacea și liniștea lui, maimuțele lui dragi, peisajul său încântător, care era desfigurat de atâta mizerie și lucruri de doi bani?“
Cum va face să evadeze din nou? O poate face?
/// Editura Polirom (2008) /// Traducere: Cătălina Necula