Mi-a plăcut cartea Mă numesc Roșu, de Orhan Pamuk, deoarece m-a prins în iureșul acțiunii, am simțit că sunt acolo, participant, căutând criminalul, analizând indicii, recitind pasaje pentru a identifica ucigașul. Când am descoperit un indiciu și am hotărât că știu cine este, Pamuk a făcut totul ca să mă facă să mă răzgândesc. Dar am rămas pe poziții, n-am renunțat la decizia de a urma un anumit indiciu și de a nu mă amăgi cu piste aparent valabile, dar false. Pamuk a reușit totuși să mă țină în priză chiar și după momentul în care am dibuit criminalul.
Intrăm în universul istoriei cărții în lumea arabă. Și cum o carte nu înseamnă doar povestea scrisă, ci și ilustrațiile, care pot spune ele însele o poveste fără cuvinte, Pamuk ne introduce în universul miniaturiștilor. O istorie fascinantă a cărții dintr-o cu totul altă perspectivă.
Este o poveste în poveste, o poveste de dragoste, o poveste polițistă, o poveste despre pictură, miniaturiști, moarte, rostul în lume, despre interinfluențele dintre cultura occidentală și cea orientală. Dar cred că una dintre ideile centrale este destinul artistului în orice societate, în orice timp sau în orice civilizație – patima pentru stil și semnătură, cum se reflectă în actul artistic propria personalitate, gest artistic care poate sau nu să oglindească realitatea, îți asigură rodul muncii tale nemurirea? Cât este formă și cât este sens?
„… dacă ți-e drag un oraș, dacă te plimbi îndelung prin el, după ani și ani, nu numai sufletul, ci și trupul tău îi recunoaște străzile și o face astfel încât, într-un moment de dezolare în care zăpada se vălătucește trist, picioarele ajung să urce de la sine un povârniș de care te simți apropiat.”
„Odată am fost foarte fericit aici, printre cărți, condeie și picturi. Apoi m-am îndrăgostit și, în urma acestei întâmplări, am fost izgonit din Rai.”
„… miniaturistul care este atât de indiferent încât nici măcar nu citește cu băgare de seamă, inteligent, textul pe care îl ilustrează, nu pune mâna pe condei și pe pensulă decât pentru bani.”
„… dacă în tine dăinuie chipul unei iubite, pictat în inimă, îți este casă întreaga lume.”
„Ceea ce se numește „răvaș” nu se mărginește doar la scris. La fel ca și cartea, răvașul se citește prin adulmecare, pipăire, atingere. Din pricina asta, deștepții spun: „Ia citește, să vedem ce zice scrisoarea!” Iar proștii spun: „Ia citește ce scrie!” Iscusința constă în a citi nu numai ceea ce stă scris, ci și răvașul, în întregime.”
„Cărțile ieftine, scrise în grabă și ilustrate în fugă, pentru a fi pe gustul unor soldați de rând, al unor pașale fără educație, al unor prinți răsfățați s-au răspândit pretutindeni.”
„Important este ca pictura, prin frumusețea sa, să te îndemne să prețuiești bogăția vieții, dragostea, culorile lumii create de Dumnezeu, să te îndemne la cugetare și la credință. Nu identitatea miniaturistului este importantă.”
„Oricât de mare ar fi harul miniaturistului, cel care desăvârșește imaginea este timpul”, „singura cale de a ieși în afara timpului o reprezintă harul și arta miniaturii”.
„Dragostea de pictură a marilor maeștri este dorința de a reveni, odată cu culorile, la întunericul lui Dumnezeu, știind că văzul și culorile au fost zămislite din întuneric. Cel care nu are memorie nu-și amintește nici de Dumnezeu, nici de întunericul Său.”
„Deoarece ochii mei nu se mai lasă furați și amăgiți de ticăloșia acestei lumi, pot să desenez din amintire toate miracolele lui Dumnezeu, în alcătuirea lor cea mai pură.”
„Dumnezeu a creat lumea în felul în care ar fi voit El să o vadă un copil ager la minte, în vârstă de șapte ani. Deoarece Dumnezeu a plămădit dintru început lumea pentru a se face văzut. Apoi ne-a dăruit cuvintele, ca să vorbim, să ne împărtășim unii altora ceea ce vedem dar, cum noi am preschimbat cuvintele în povești, am crezut că miniatura este menitp tocmai acestor povești. Or, miniatura înseamnă să cauți de-a dreptul amintirile lui Dumnezeu, să vezi lumea așa cum o vede El.”
„Cei care aveau bani și putere își comandau portrete atât ca să rămână o mărturie, o amintire a vieții lor, cât și pentru a-și arăta avuția, forța, puterea. Pentru a rămâne mereu acolo, în fața noastră, pentru a-și arăta unul altuia că există, pentru a sugera că sunt diferiți și deosebiți de toată lumea.”
„Pasiunea pentru pictură, pentru miniatură, pentru cărțile frumoase a tuturor hanilor, șahilor, padișahilor cunoaște trei anotimpuri, a zis Unchiul. La început sunt curajoși, prietenoși și pasionați. Sunt doritori de pictură pentru că o văd prin alții, pentru că au prețuire pentru ea. În acest anotimp, învață, iar în cel de-al doilea anotimp comandă cărțile pe care și le doresc, pentru a-și împlini propria plăcere. Deoarece au învățat să se bucure sincer de contemplarea picturilor, au parte, deopotrivă, de cinstire și de cărțile pecare le vor lăsa după moarte, pentru a se bucura de faimă în lumea asta. În toamna vieții însă, nici un padișah nu se mai interesează de vreun lucru nemuritor din această lume. Înțeleg prin „lucru nemuritor din această lume” un lucru care ar urma să fie pomenit de generațiile următoare, de descendenții noștri, care trăiesc în lumea aceasta. De fapt, cârmuitorii au dobândit o anume nemurire în lumea aceasta prin cărțile pe care ni le-au comandat – cărți în care ne-au cerut să le strecurăm numele, în care, uneori, ne-au cerut sp le scriem propriile istorii. La bătrânețe doresc să-și asigure un loc priincios pe lumea cealaltă. Toți decid că pictura este o piedică în această privință. ”
„Pe măsură ce privim înțelegem, de la o carte la alta, de la o miniatură la alta, că un pictor bun nu se mărginește doar să rămână în amintire cu miracolele sale, ci sfârșește prin a ne schimba, în cele din urmă, peisajul propriei memorii. Iar după ce talentul și imaginile unui miniaturist lucrează cu putere asupra sufletului nostru, își face apariția și o măsură de apreciere a frumuseților lumii.”
„… viața este doar o cămașă strâmtă ieșind din temnița timpului și a spațiului.”
„Pictura înseamnă să însuflețești ceea ce vede mintea, spre sărbătoarea ochiului. Ochiul se strecoară în pictură atât cât să vadă în lume și să-i slijească minții. Prin urmare, frumusețea înseamnă redescoperirea de către ochi, în lume, a ceea ce mintea cunoaște de la bun început.”
„… a picta însemna a privi lumea aceasta ca și cum ar fi fost Lumea de Dincolo.”
„A picta înseamnă a-ți aminti.”
„Miile de miniaturiști care au plămădit de-a lungul veacurilor, în taină și cu mare băgare de seamă, mereu aceleași imagini au pictat, de fapt, în taină și cu mare băgare de seamă transformarea lumii într-o altă lume.”
„…amintirile orbilor pun în lumină simplitatea nemiloasă a vieții, dar ucid vigoarea.”
„… în pictura noastră înțelesul se află înaintea formei.”
„Omul poate să nu fie fericit, chiar dacă știe cum să fie fericit.”
„Toate basmele sunt basmele tuturor. Nu sunt ale fiecărui om în parte.”
„… universul întreg era asemenea unui serai cu nenumărate încăperi care dădeau toate una în alta. Nu trebuia decât să trecem dintr-o odaie în alta, amintindu-ne și visând cu ochii deschiși, dar cei mai mulți dintre noi nu făceau decât foarte rar acest lucru – din trândăvie – și zăboveau mereu în aceeași încăpere.”