Care Santos scrie o adevărată simfonie în cinstea ciocolatei. În cartea Poftă de ciocolată, urmărim povestea unei ciocolatiere în sens invers – de la Sara (istoricul patiser modern) la Aurora (servitoarea ajunsă doamnă) la Mariana (ciocolatiera revoluționară) la Adelaide (fata lui Ludovic al XV-lea) la fabrica de la Sèvres din Franța din secolul al XVIII-lea.
„Cred că, dacă nu știm nimic despre trecut, n-o să știm niciodată nimic despre noi înșine. Cu toții suntem un munte de trecut acumulat, ca să zic așa.”
Într-o istorie rezultată dintr-o combinație între chimie, istorie, pasiune pentru ciocolată și patiserie, urmărim destinul ciocolatei ajunse în Barcelona. Barcelona este unul dintre primele orașe unde ciocolata a devenit un aliment aristocratic. Este leagănul primului patiser – Fernandes. Este portul de unde au plecat marii fabricanți de ciocolată (familiile Sampons, Amatller, Juncosa, Coll). A fost locul unde Mozartul ciocolatei, Antoni Escribà, a făcut magie.
„Să-nveți pe cine vrea să învețe e o bucurie.”
Aflăm elemente din istoria ciocolatei (solidă/lichidă) – preparare, combinații, tehnologie, obiceiuri și tradiții în Spania, apariția breslei ciocolatierilor. Dar mai presus de orice urmărim destinul oamenilor care s-au dedicat pasiunii pentru ciocolată.
„… în viață fiecare alegere se plătește cu cincizeci de renunțări. Până n-ai învățat să nu te gândește la ce-ai lăsat pe drum, nu ai cum spune că știi într-adevăr să trăiești.”
Mai mult de-atât, Care Santos analizează resorturile firii umane reflectate în lucrurile pe care le produce. Cine este sclav? Ce este libertatea? De ce avem nevoie de siguranță și de dependență? De ce avem nevoie de obiecte și ce înseamnă ele pentru noi?
„Ale cui sunt lucrurile pierdute? Ale cui sunt obiectele pe care le-a iubit cineva, când acel cineva e dus pentru totdeauna? Vor ele să le păstreze un altul, să le aprecieze, să le considere ale lui? E vreun loc unde obiectele pierdute să aștepte să fie găsite? Au lucrurile nevoie de un stăpân sau sunt mai fericite în libertate? Pe cine face fericit libertatea? Nu-i mai bună certitudinea că aparții cuiva?”
„Fiindcă și în cap trebuie făcută din când în când curățenie, trebuie aruncate vechiturile care nu-ți sunt de niciun folos și șters praful de pe ce ai mai bun ca zălog. De nu, timpul acoperă totul cu același văl.”
„Deseori cuvintele barează trecerea mai rău ca un zid și rănesc mai tare decât un tăiș de cuțit.”
„Cărțile sunt cea mai bună companie, nu credeți? Cuvintele înțelepte, frumoase, pe care le culegem din ele ne fac mai buni. Iată deosebirea dintre unul care a citit și unul care nu a pus niciodată mâna pe o carte: primul poate spune că a scotocit într-o mulțime de suflete diferite, în timp ce al doilea nu a ieșit niciodată din el însuși, bietul. (…) Nu e miraculos ca un necunoscut născut în urmă cu trei sute de ani să-ți spună lucruri despre tine de care nu știai?”
„Noi, oamenii, ne plictisim de toate, e în firea noastră. De obiecte, de distracții, de familie, chiar și de noi înșine.”
One comment
Comments are closed.