Ați ajuns la bătrânețe. Toată lumea vă aruncă priviri piezișe care parcă doar asta spun: „mai trăiește încă?” Când cineva vă întreabă „cum te simți?” sunteți sigur că vrea să audă că sunteți la un pas de mormânt. Cei din familie, moștenitorii, vă trimit din ce în ce mai des mesaje întrebătoare „ce mai faci? te simți bine? te putem ajuta?”, mai multe în ultimul an decât în cei zece anteriori. Aveți ceva avere. Faceți o călătorie și întâlniți un împătimit al jocului la ruletă. Jocul vă prinde în iureșul lui, toate dispar, durerile, rudele, patimile, dorințele, toate se adună ca spectatori și lasă loc extazului câștigului și disperării pierderii. Ați paria mai mult decât aveți în buzunar și v-ați risca averea? Ar conta mai mult ce ați agonisit până atunci sau sentimentul prezent ar fi cel mai puternic? F.M. Dostoievski creionează o alternativă în „Jucătorul” (1867).
Micul roman, mai puțin cunoscut, a fost scris de Dostoievski în cateva săptămâni pentru că era presat de datorii căpătate la ruletă. Ca o autoironie, și-a ales ca temă banii și, mai mult decât atât, obsesia de a câștiga bani doar din pură frenezie de a juca, de a paria, de a trăi acele momente de extaz când soarta îți surâde la jocul de noroc. Și asta cu prețul a tot ceea ce ai fi putut trăi și ai fi putut avea – familie, prieteni, dragoste. Patologia psihică a dependenței de jocul de noroc e surprinsă de Dostoievski din interior, el însuși fiind încătușat de pasiunea pentru ruletă.