În acest aprilie (ca să constat că e și luna nașterii lui Vladimir Nabokov), am respirat adânc și am început să citesc Lolita. Citisem deja de trei ori Vrăjitorul, mini-cartea scrisă în rusă (1939/1940), aruncată și redescoperită, tradusă în engleză și publicată până la urmă. Vrăjitorul conține o parte din scenariul Lolitei, fără să fie însă Lolita nici pe departe. Vrăjitorul, tradus feeric de Luana Schidu, m-a fascinat atât de mult, încât mult timp n-am simțit nevoia să mai citesc Lolita.
„Gimnastica în zigzag a fulgerului, spectrograma fracțiunilor de secundă ale tunetului – și filmul vieții plesni.”
Așa se termină Vrăjitorul, una dintre frazele minunate care mi-au rămas în minte din acest mini-roman, și așa ar fi putut începe Lolita. Însă jurnalul pedofilului este altceva, este o mărturisire de iubire greu de citit, care îți solicită toată atenția, pe care însă probabil mulți cititori se luptă să o acorde. Greu de intrat în lumea unui tulburat psihic, greu de empatizat cu un personaj alienat, greu de trăit densitatea emoțiilor și a fanteziilor, greu de pătruns într-o lume în care abuzul taie în carne vie la fiecare pas. Dar, paradoxal, Lolita este și un regal lingvistic, probabil mai puțin în limba română (deși Horia Florian Popescu a făcut o traducere bună), dar cu siguranță în limba engleză. Căci Vladimir Nabokov a scris Lolita (1949–1954) în limba engleză, încercând să-i folosească toate registrele și toate subtilitățile de care, ca non-nativ, era capabil.
Refuzat inițial de editurile din SUA, publicat mai întâi în Franța, romanul Lolita a fost criticat, analizat, interzis, considerat scandalos, obiect de cult, ecranizat de două ori (însă a inspirat cu siguranță mult mai multe filme) și a ajuns azi un text clasic.
Călătoria asta prin Statele Unite ale Americii, prin ochii unui tată vitreg văduv și îndrăgostit de Lolita, adolescenta nimfetă, este, pentru cititorii suficient de curajoși, o călătorie spre străfundurile noroioase și dificil de explorat ale resorturilor sufletești ale omului atins de nebunie. Dând o palmă peste obrazul celor care se cred mai presus de mizeria umană, Nabokov ne arată că până și în cele mai fericite momente ale vieții, orice om poartă cu el traumele personale și moștenite, căci ceea ce nu se rostește niciodată nu se vindecă niciodată, iar ceea ce nu se vindecă niciodată va răni mereu tot ce iubești.
Dacă n-ați citit încă Lolita, sau Vrăjitorul, vă recomand câteva exerciții terapeutice pomenite în Lolita de Nabokov, ca să vă pregătiți pentru ce urmează.
Exercițiu tactil. Imaginează-ți că ridici de jos și ții în mână o minge de ping-pong, un măr, o curmală lipicioasă, o minge de tenis nouă și flocoasă, un cartof fierbinte, un cub de gheață, o pisicuță, un cățeluș, o potcoavă, o pană, o făclie.
Frecați sau frământați cu degetele următoarele obiecte imaginare: o bucată de pâine, o gumă de șters, tâmpla dureroasă a unui prieten, o bucată de catifea, petala unui trandafir.
Ești o fetiță oarbă. Pipăie fața unui tânăr grec, a unui Cyrano, a lui Moș Crăciun, a unui bebeluș, a unui faun care râde, a unui străin, a tatălui tău.