Printre ciudățeniile din viața unui cititor se strecoară și unele precum cele consemnate de mine aici. Poate va continua, poate nu, sper să le găsiți… dacă nu ciudate, măcar interesante. Să purcedem.
Pe 15 septembrie 2015 tocmai am ajuns la capitolul din Papagalul lui Flaubert, de Julian Barnes, scris din perspectiva iubitei lui Flaubert – Louise Colet – născută pe 15 septembrie 1810.
Am citit apoi Solaris, de Stanisław Lem, care pune problema: dacă oamenii sunt capabili să exploreze alte lumi atât timp cât sunt încă incapabili să se cunoască pe deplin pe ei înșiși și lumea de pe Pământ…?!
După ce am citit Fahrenheit 451, de Ray Bradbury, am citit Anticarul din Kabul, de Åsne Seierstad și, ei bine… anticarului din Afganistan i-au ars cărțile comuniștii și talibanii în mai multe rânduri. Biblioteca Națională a Afganistanului a fost fie jefuită, fie distrusă, transformată în cenușă. Realitatea întrece adeseori imaginația.
După Fahrenheit 451, de Ray Bradbury, am citit și Trei povestiri, de Umberto Eco. Romanul lui Bradbury se termină cu bombardarea unui oraș, iar prima povestire a lui Eco este despre război și fabricarea bombelor atomice. Aceeași problemă – de unde această nevoie de (auto)distrugere a oamenilor?
În cele Trei povestiri, de Umberto Eco, ilustrate de E. Carmi, două se referă la cucerirea spațiului cosmic – într-una trei cosmonauți întâlnesc un extraterestru și se pune problema: dacă oamenii nu știu și nu găsesc căi să comunice între ei (rus, american, chinez), atunci cum vor comunica cu alte posibile rase? Iar alta povestește despre descoperirea unei planete unde nu există tehnologie, poluare, boală… pe care oamenii vor s-o stăpânească și s-o „civilizeze” și pune problema: o astfel de „civilizație” merită transmisă? Nu cumva ar trebui ca noi să fim luați în stăpânire pentru a reînvăța să avem grijă de mediul nostru de viață pe care nu-l prețuim și nu-l conservăm?
Tocmai ce-am părăsit Londra sufocantă a lui Daphne de Maurier din romanul Rebecca, publicat în 1938, deci scris probabil între 1935 și 1937, și am intrat brusc, fără menajamente, în Londra tomnatică de octombrie a personajului lui Patrick McGrath din romanul Păienjenel. Acțiunea se petrece în 1957, dar personajul narează mult despre copilăria sa de cu 20 de ani în urmă, din Londra anilor 1930. În plus, tot despre crima unui „bărbat care-și ucide soția” este vorba. Tulburarea mintală e tratată din perspective diferite, dar foarte interesante, în ambele romane.