Cum devine cineva scriitor? Poți fi scriitor fără să fii scris vreodată ceva și să nu fii deși ai publicat mai multe cărți? Cum știe cineva că este scriitor și cum ia decizia să scrie? Ce calități ar trebui să aibă un scriitor? Sau poate ar trebui să aibă anumite… defecte?
Romanul-eseu „Parisul nu are sfârșit” este, în primul rând, un exercițiu de autoironie. Și, desigur, o ocazie de a ironiza alți scriitori sau curente literare ori, pur și simplu, anumite mentalități ale scriitorilor sau ale cititorilor lor. Însuși Enrique Vila-Matas mărturisește că textul este „exorcizarea tinereții mele printr-o ironică trecere în revistă.”
Obsedat de Hemingway, de care ulterior se va distanța cu o oarecare nostalgie, descoperind și alte căi de „a fi” în literatură, Enrique Vila-Matas povestește despre cei doi ani petrecuți la Paris în timpul tinereții sale, când decisese că dorește să devină scriitor. A fugit de acasă din Barcelona pentru a deveni scriitor la Paris.
Cei doi ani petrecuți în mansarda lui Marguerite Duras au însemnat pentru tânărul Vila-Matas o călătorie spre sine însuși, o căutare de sensuri și o ocazie să se maturizeze emoțional și social. Căci „pentru a te angaja în literatură, trebuie mai întâi să te angajezi în viață”. În acei doi ani la Paris a scris „Asasina cultivată”.
Enrique Vila-Matas se imaginează un conferențiar revenit la Paris și care trebuie să reflecteze în fața auditorilor despre perioada din tinerețe petrecută în acest oraș. Alternează planurile prezentului conferențiarului, când vizitează cu soția diverse locuri din Orașul Luminilor, cu planurile trecutului povestit la prezent pentru că „Parisul nu are sfârșit”, deci, în logica protagonistului, nu-l putem plasa pe o axă clasică a timpului.
„Elegant putea însemna să trăiești cu bucuria prezentului, care-i o formă de a te simți nemuritor.”
Momentele povestite scot în evidență momentele în care tânărul Enrique Vila-Matas se descoperă pe sine și ceea ce își dorește.
„Cred că am dreptul să mă pot vedea altfel decât mă văd ceilalți, așa cum am chef, fără obligația de a fi persoana care au hotărât ceilalți că sunt.”
Capacitatea de a-ți imagina o altă realitate, de a o prezenta și celorlalți, de a fi creativ fără a te înstrăina de viața din planul perceput îngust de conștiința noastră, oferă scriitorilor plimbări inedite prin universul minții umane și, din această perspectivă, nici un oraș nu are sfârșit, precum imaginația nu are sfârșit. Parisul nu are sfârșit pentru că imaginația lui Vila-Matas nu are sfârșit.
Parisul este și orașul îndrăgostiților. Avea nevoie Vila-Matas să se îndrăgostească de literatură sau doar să fie printre oameni pentru a căuta iubirea? Cert este că tânărul spaniol, pretendent bătând la ușa marii Literaturi, are tot felul de experiențe și în ale iubirii.
Vila-Matas ne amintește ce spunea Pascal – „E aproape imposibil să te prefaci că iubești, fără să ajungi să te îndrăgostești” parcă dorind să ne spună că e aproape imposibil să te prefaci că scrii, fără să ajungi să scrii cu adevărat.
„Niciodată nu trebuie să pleci în călătorie cu o persoană pe care n-o iubești.”
Enrique Vila-Matas ne invită să medităm la o întrebare:
„… ne transformăm în poveștile pe care le spunem despre noi înșine?”
Ne dă o sugestie pentru a ne ajuta să creionăm un răspuns:
„Nu ne cere nimeni să trăim viața în roz, dar nici disperarea în negru.”