„Mersul Trenurilor” …„cea mai remarcabilă dintre operele literaturii vechi care au ajuns până la noi”… scrie în jurnalul său intitulat „Noi” protagonistul cărții scriitorului rus Evgheni Zamiatin.
O distopie scrisă în 1920. O distopie care critică totalitarismul și scoate la iveală, cu mult timp înaintea cărților „Minunata lume nouă” (A. Huxley) și „1984” (G. Orwell), prin tehnica paradoxului, ce ar însemna să ne pierdem pe de-a-ntregul libertatea individuală și ne-am lăsa în voia unui Binefăcător Universal. În plus, Zamiatin pune pe tapet problemele morale și etice legate de dezvoltarea medicinei, mai ales a neurologiei și a tratamentelor psihiatrice, ale cărei metode pot fi aplicate greșit în defavoarea umanității. Plasând alienarea psihică în vis și în procesul iubirii, Zamiatin țese o distopie care are ca miez întrebarea – „cum ar fi dacă… am suprima dorința?”.
Fiecare om este un număr (desigur, autorul făcând referire nu doar la numărătoarea vagoanelor trenurilor, ci și la numerele primite de deținuți în închisori). O lume-închisoare organizată după Tabele Orare (vs Mersul Trenurilor) este universul construit în „Noi” de Zamiatin. Distrugerea individualității prin „îmbibare” în colectiv. Metode?
- Construcții în totalitate transparente, toți vedeau ce fac ceilalți oricând. Singura rămășită a individualității: storurile trase în timpul actului sexual.
- Act sexual transformat și el într-un proces programat – se întâmpla cu numere alese la anumite ore și doar într-un anumit interval de timp.
- Lipsa părinților, lipsa ideii de familie, toți copiii erau ținuți la un loc și educați împreună, cu cât mai puțin contact uman.
- Justiția însemna doar omorârea celor care îndrăzneau doar un gest împotriva ordinii stabilite de Binefăcător.
- Organizația Paznicilor care supraveghea tot ce mișcă.
- Intervenția chirurgicală pe creier pentru înlăturarea acelor părți care declanșau dorințe individuale și deci și rebeliuni față de reguli.
„Pentru ce s-au rugat oamenii încă din scutece, ce au visat, pentru ce s-au chinuit? Ca o dată pentru totdeauna cineva să le spună ce e aceea fericirea și apoi să-i lege cu lanțuri de ea.” (Evgheni Zamiatin, „Noi”)