Share Button

opiumÎn cartea „Opium. Jurnalul unei dezintoxicări” facem cunoștință cu pacientul Jean Cocteau, căzut în patima opiumului. Jurnalul este scris în perioada 1928-1930.

Autorul jurnalului își așterne pe hârtie gândurile, temerile, sentimentele, credințele pentru ca să simtă că dă un sens perioadei grele prin care trece și pentru a-și împărtăși experiența. Cocteau mărturisește că a preferat prin apelul la opium „un echilibru artificial unei lipse totale de echilibru”.

„Singurul loc în care greșim este că vrem să fumăm și să ne bucurăm de privilegiile celor care nu fumează.”

Se poate spune despre jurnal că este „dezarticulat”, asta deoarece nici un gând nu are legătură cu altul, nici o emoție nu persistă, Cocteau se lasă pradă mereu stărilor ce-l cuprind și încearcă să le asocieze cu cuvinte și să le redea prin scris. Jean Cocteau își întreabă medicul de ce îi acordă atâta atenție, spre deosebire de alți bolnavi. Medicul îi răspunde că avea, în sfârșit, „un bolnav care vorbește”; „că prin mine, care eram în stare să-mi descriu simptomele, învață mai multe decât la Salpetrière, unde la întrebarea: „Unde te doare?” primea invariabil răspunsul: „Nu știu, dom’ doctor.”

O metodă de a face față dificilului proces de dezintoxicare este capacitatea de a exterioriza ce simți și cu ce te confrunți în acea perioadă. O tehnică, de altfel, eficientă în orice moment greu al vieții. Jurnalul, desenele etc. sunt modalități de a aranja, structura și analiza, ulterior de a așeza, precum piesele unui puzzle, ceea ce se întâmplă în viața ta și de a lua apoi decizii de a merge mai departe.

Punându-și problema de ce sistemul nostru nervos cedează atât de ușor ispitelor și poate deveni atât de rapid dependent de o substanță, Cocteau reflectează asupra progresului tehnologiei:

„O fi bună nașterea după metoda americană (anestezie și forceps), iar acest progres care înseamnă mai puțină suferință nu este el, ca și mașina, simptomul unui univers în care omul epuizat își înlocuiește propria lui forță cu altele, evitând să-și pună la încercare un sistem nervos slăbit?”

Iată cum descrie Jean Cocteau experiența de a fuma opium:

„Tot ce facem în viață, până și dragostea, se petrece în trenul rapid care gonește spre moarte. A fuma opium înseamnă a sări din tren în mers; înseamnă a te ocupa de altceva decât de viață, de moarte.”

Reflectând asupra înclinației spre dependență a anumitor persoane, Cocteau face presupunerea că „există organisme care se nasc pentru a cădea pradă drogurilor. Care cer o cârjă fără de care nu pot intra în contact cu exteriorul. Care plutesc. Vegetează între clar și obscur. Atâta vreme cât o substanță nu-i dă consistență, lumea rămâne o fantomă.” Așa să fie oare?

Cocteau își exprimă speranța că…

„…într-o bună zi substanțele care ne liniștesc vor fi întrebuințate fără nici un risc, că se va evita obișnuința, că vom râde de sperietoarea drogului și că opiumul îmblânzit va ostoi boala orașelor în care copacii mor în picioare.”

În următorul video sunt explicate succint trei efecte pe care le are opiumul asupra creierului uman și, implicit, asupra a ceea ce simte și modul în care acționează omul care consumă opium.

Share Button