În eseul „Despre prostie” (publicat în 1937), Robert Musil încearcă să creioneze un portret al prostiei omenești și să facă o „hartă” a fenomenelor asociate acesteia. Folosind tehnica sa preferată, ironia constructivă, Musil face o analiză filosofică pe care o îmbină cu observații psihologice și cu constatări din istorie și politologie.
A face pe prostul
Prima idee abordată de Musil se referă la situația când oamenii se prefac că sunt proști. Uneori, raportul dintre cel slab și cel puternic impune o astfel de atitudine din partea celui slab. Astfel, servitorul folosește prostia pentru a-l „mulțumi” pe stăpân, care se simte superior. Altfel, ar considera că „face pe deșteptul” și asta ar fi de multe ori semn de „prostie” deoarece celor care dețin puterea nu le-ar plăcea deloc să afle că nu ei sunt cei care dețin controlul și nu au ei ideile cele mai bune.
„Pe acela care deține puterea îl irită mai puțin faptul că cel slab nu poate decât faptul că cel slab nu vrea. Prostia îl aduce chiar într-o situație „disperată”, deci într-o stare evidentă de slăbiciune.”
Cruzimea patologică
Proștii sunt pradă ușoară pentru cei nemiloși:
„… vulnerabilitatea lor, atât de ușor de depistat, ațâță imaginația așa cum mirosul de sânge stârnește pofta de vânătoare și îl ademenește pe prădător în zona unei sălbăticii în care cruzimea merge „prea departe” tocmai pentru că pierde simțul limitelor. Acest fenomen denotă existența unei suferințe în însuși acela care produce suferința, o slăbiciune inerentă brutalității înseși.”
În aceste condiții, a avea o reputație de prost e o mișcare… „inteligentă”?
Modestia
Ca individ, orice om manifestă prudență în a-și declara inteligența, însă odată cu puterea (deci odată cu susținerea unui partid, organizație etc.) vine și autolauda, preamărirea de sine, vanitatea. Este vorba de tendința generală a oamenilor ca atunci când se află în mulțime să-și îngăduie să facă tot ceea ce le este (sau își) interzic ca indivizi.
Arta proastă
Semnificația unui lucru se transformă în funcție de contextul în care apare și depinde de cei care sunt prezenți pentru a-l cunoaște și evalua. Musil profită de moment pentru a vorbi despre literatura fără rost, care nu face decât să zăpăcească mințile oamenilor. Mulți se cred scriitori, dar pentru a scrie ceva de calitate trebuie să fii înzestrat pentru asta. Altfel, scrii… prost.
„Poetul are voie să spună în numele umanității dacă ceva îi este sau pe plac, are voie să ne povestească cum stă soarele pe cer, poate să se destăinuie, să divulge secrete, să facă mărturisiri, să dea seamă cu înverșunare de propriile fapte (…); în acest fel ni se dă impresia că omenirea spune în chip excepțional ceea ce altminteri nu își îngăduia să spună. Așa ajunge să vorbească nestingherită despre sine, povestind de mii de ori, prin înlesnirea poetului, aceleași povești și întâmplări, modificând doar circumstanțele, fără a aduce vreun beneficiu sau vreun progres intelectual. Nu avem, așadar, motive suficiente să suspectăm omenirea de prostie, observând modul în care se folosește de literatură?”
Prostia -„o infirmitate a sentimentelor”
Prostia nu este doar o deficiență intelectuală. Prostia este „o infirmitate a sentimentelor”, legată de o dereglare afectivă, de un dezechilibru emoțional ce conduc spre un comportament grosolan, nepoliticos.
Inapt sau prost?
Se face adesea confuzia dintre prostie și incapacitatea de a face ceva, de a fi inapt pentru o activitate, de a avea o dizabilitate. Fiecare suntem buni la ceva, și proști la altceva, nu putem fi performanți în toate activitățile.
„Fiecare deșteptăciune își are prostia ei.”
Ce nu ne place este… prost?
E „prost” ce nu ne place în artă sau viață – „ceva nu este în regulă”, căci dacă nu ne-a plăcut o piesă de teatru, o pictură sau un text citit spunem despre ele că sunt „proaste”. Aici, Musil aduce în discuție problema kitsch-ului în artă și în viață.
Când folosim invectiva „prost” contează contextul și semnificația individuală a relației cu acel ceva.
„Invectiva nu are un referent concret, ea reprezintă un amestec de reprezentări, afecte și intenții, capabile nu să exprime, ci doar să semnalizeze.” Invectivele au un „caracter puternic expresiv și emoțional, corespunzător intenției, și nu referentului lor.”
Panica
Musil discută despre efectele stării de panică atât asupra organismului uman, cât și asupra psihicului. Apare o stare conflictuală și o suspendare temporară a inteligenței în stările de panică. De aceea, încercăm multe soluții… prostești, pentru a ajunge la una care se dovedește a fi bună atunci când suntem în panică. Multe acțiuni, puțină eficiență, atunci când nu suntem echilibrați emoțional…
„Nimic mai omenesc decât a înlocui calitatea cuvintelor și a acțiunilor prin cantitatea lor.”
Studii psihologice
Din punct de vedere psihologic, prostia este definită în funcție de parametrii intelectuali (patologia cognitivă) și emoționali (patologia personalității).
„Prostia este de două tipuri: una cinstită și fățișă și o alta care, în mod oarecum paradoxal, decurge chiar din inteligență. Cea dintâi are la bază un intelect deficitar, iar cea din urmă un intelect care suferă doar de o anumită slăbiciune, fiind, din această cauză, cu mult mai primejdioasă decât prima.”
Diferența între prostia cinstită și cea pretențioasă
Cum facem diferența între prostia cinstită și cea pretențioasă sau elevată?
Prima e senină, credulă, confuză, specifică omului „greu de cap”, care „se prinde greu”, e săracă în idei și cuvinte, neîndemânatică, preferă rutina și evită experiențele noi.
A doua este un eșec al inteligenței, își închipuie că poate realiza lucruri de care nu e de fapt în stare, presupune existența unui dezechilibru afectiv.
Eșecul
Prostia implică eșecul de a face ceva. Fiecare dintre noi se comportă prostește uneori.
Eșecul este determinat fie de inaptitudinea ocazională sau funcțională, fie de inaptitudinea permanentă și constitutivă. Trebuie să distingem între ele, pentru că altfel am face o eroare, ceea ce înseamnă o lipsă de judecată.
Arme împotriva prostiei
- Echilibrul/armonia între sentimente și rațiune
- Modestia
- Rigoarea informațiilor deținute
- Adevărul
„Nu există absolut nici o idee interesantă pe care prostia să nu știe să o pună în aplicare, ea fiind perfect maleabilă și putând îmbrăca toate straiele adevărului. Adevărul, dimpotrivă, poartă o singură haină și merge pe un singur drum, fiind, de aceea, mereu în dezavantaj față de prostie.”
Musil încheie în stilul caracteristic:
„Atingând acest punct-limită, mă declar incapabil să merg mai departe deoarece, la doar un pas depărtare de punctul unde ne găsim acum, se încheie teritoriul prostiei, care este variat și complex din punct de vedere teoretic, și începe imperiul înțelepciunii, un ținut pustiu și, de cele mai multe ori, evitat.”