Share Button

coperta_1408_big.gifCine este Dora Bruder? Ce contează? O existență anonimă printre atâtea. Au rămas despre ea doar câteva înscrisuri în niște registre care vor dispărea și ele în curând. Câteva piese de puzzle (cam 5 dintr-o sută, de pildă) le putem vizualiza pe aceste petice de hârtie, câțiva pași din viața ei aparent neînsemnată… Dar așa cum orice aruncăm la gunoi nu moare, nu dispare cu totul, ci doar se transformă, așa și cele 95 de piese de puzzle care lipsesc se găsesc undeva… în memoria (și imaginația!) colectivă, în moștenirea sufletească a tuturor. Ca să le simțim prezența și să le descifrăm semnificația, trebuie însă ca cineva să ne atragă privirea și gândurile asupra celor câteva pe care le putem vedea concret.

„Există oameni care lasă puține mărturii în urma lor. Niște anonimi aproape. Nu pot fi separați de anumite străzi din Paris, de anumite peisaje de periferie, unde întâmplător am descoperit că locuiseră. Tot ce se știe despre ei este doar adresa. Iar această precizie topografică distonează cu ceea ce nu se va ști niciodată despre viața lor – acest blanc, acest conglomerat de necunoscut și tăcere.”

Așa cum pașii scriitorului au urmat o traiectorie invizibilă, dar probabilă, a pașilor adolescentei evreice rebele și independente, trăind zile de teroare sub ocupația nazistă, așa și noi cu fiecare suflu retrăim clipele, în forme, nuanțe și intensități diferite, dar conținând aceleași sentimente ca oamenii de acum mii de ani. Fiecare existență are în ea o sămânță din noi toți, iar noi toți ducem mai departe o sămânță din toată istoria dinaintea noastră și o dăm moștenire mai departe. Patrick Modiano face o „gimnastică a minții” îndreptată spre trecut și încearcă să reconstituie cu „clarviziune” piesele de puzzle lipsă din viața Dorei Bruder.

„Ca mulți înaintea mea, cred în coincidențe și în talentul de clarvăzător al romancierilor – cuvântul „talent” nefiind tocmai exact, deoarece sugerează un fel de superioritate. Nu, asta pur și simplu face parte din meserie: eforturile de a imagina, necesare în această profesiune, nevoia de a se concentra obsesiv asupra detaliilor ca să nu pierzi firul și să te lași în voia lenei – toată această tensiune, toată această gimnastică a minții poate, fără îndoială, să conducă, pe termen lung, la intuiții fulgerătoare „cu privire la evenimente trecute sau viitoare”, după cum este menționat în dicționarul Larousse la cuvântul „clarviziune”.”

O existență efemeră, scrisă cu creta în marele Univers și spălată de ploile Destinului, găsește o ultimă formă în curiozitatea scriitorului de a cerceta urmele unei fete oarecare din Parisul ocupat de nemți în timpul celui de-al doilea Război Mondial.

Cu ce scop face însă asta? Nu caută să ne facă părtași la sentimente, la drame, să ne smulgă mila sau compasiunea pentru destine furate pe nedrept, ci ne face atenți la absurdul gândirii și acțiunii omenești, la golul de sens, la distrugerea gratuită a unor vieți, la etichetarea fără nici o logică sau rațiune a unor oameni, la ceea ce nu ar trebui să lăsăm să se mai întâmple – scindarea conștiinței cu rațiuni absurde.

„Ești încadrat în categorii bizare despre care nu ai auzit niciodată vorbindu-se și care nu corespund realității. Ești convocat. Arestat. Ai vrea tare mult să știi de ce.”

Fuga este un laitmotiv al existenței Dorei. Fuge de acasă, fuge de la pension, fuge de polițiști, fuge de ceea ce alții au plănuit pentru ea fără ca să fie consultată ori anunțată și fără ca ea să poată avea ceva de zis. Fuga din spațiul și timpul în care a fost „condamnată” să trăiască este dorința de a trăi (sau de a muri!?) a adolescentului aflat într-o capcană existențială.

„Se pare că fuga este un strigăt de ajutor și uneori o formă de sinucidere. Te încearcă totuși un sentiment efemer de eternitate. Nu ai tăiat numai legăturile cu lumea, dar și cu timpul. Și se întâmplă ca la sfârșitul unei dimineți cerul să fie azuriu și să nu mai ai nici o grijă. Acele orologiului din grădina Tuileries s-au oprit pentru totdeauna. O furnică trece nesfârșit de încet peste o pată de lumină.”

Dora e un simbol al celor care au murit fără să apuce să trăiască, al celor care au fost introduși într-o cutie pentru a fi expediați la o destinație necunoscută, al celor care au suferit fără nici o vină și fără să poată da sens durerii lor, al celor care au dispărut… dar nu chiar fără nici o urmă! Acest simbol stă mărturie pentru generațiile următoare, ca un semn de carte lăsat intenționat la o anumită pagină, pentru ca ele să nu uite și să nu repete aceleași greșeli. Așadar, Dora e un antidot pentru amnezie, nepăsare și indiferență. E tare amar, însă eficient!

Share Button