Share Button

„Țara zăpezilor” (titlul original „Yuki guni”) este primul roman al lui Yasunari Kawabata, scris între anii 1935-1937, și publicat în foileton într-o revistă. În 1947, a adăugat un capitol și i-a dat forma finală, fiind tipărit integral. „Yuki guni” este o regiune din Japonia unde iarna se dezlănțuie în toată spendoarea ei, fiind geruri mari și depuneri de zăpadă uneori chiar și de trei-patru metri.

P1340130 copy
„Țara zăpezilor” (1935-1937/1947), de Yasunari Kawabata (Japonia) /// Punctaj personal ***** /// Editura Humanitas (2008) /// Traducere Stanca Cionta

„Țara zăpezilor” a lui Yasunari Kawabata este o regiune izolată în care își găsesc refugiul cei care fug de vânzoleala marilor orașe și cei ce încearcă să se regăsească pe ei înșiși, pierduți fiind – „fărâmițați” – în zgomotul și multitudinea stimulărilor metropolelor lor. În hanul dintr-o localitate balneoclimaterică din regiunea respectivă vin cu trenul turiști care caută reîntoarcerea la elementele naturii, care își doresc câteva zile de detensionare și câteva momente de relaționare umană relaxată, fără promisiuni deșarte, cu măștile pe față, dar jucând rolul de dincolo de măști. Gheișele și natura din această regiune sunt oaze de refugiu pentru suflete ce pierd conexiunea cu trupurile care le găzduiesc.

„Oamenii din Tokio sunt prea complicați pentru mine. Poate fiindcă e prea mult zgomot în oraș, sunt și ei atât de împrăștiați. Li se fărâmițează și sentimentele.”

Kawabata punctează diferența dintre viața la oraș și cea de la sat și modul în care se modifică psihicul orășenilor datorită risipirii energiilor, a lipsei de scopuri personale și cum se produce fărâmițarea sentimentelor datorită lipsei de congruență cu sine și cu ceilalți, specifică vieții urbane.

Shimamura fuge de oraș în mica stațiune de la poalele muntelui și întâlnește o femeie care aduce în viața lui iubirea. El vine și pleacă, revine și pleacă, se întoarce în locul unde, deși simte și conștientizează acut sentimentul zădărniciei vieții, simte și dragostea ce bate la porțile sufletului său care sună a gol, pentru că nu are cu ce să-l umple.

„Toată iubirea pe care Komako o revărsa asupra lui i se părea o strădanie plină de frumusețe, dar risipită în zadar, care punea doar în lumină propria lui goliciune interioară.”

Nu-i vine să creadă că această ființă este reală, că a trezit în el sentimente care îl fac să se simtă altfel decât până atunci. Deși iubirea ei îi dezvăluie goliciunea interioară este aceeași iubire care înlătură întunericul și face loc posibilității de a umple cu semnificații spațiul nou luminat.

„Privită din tren, fata părea un fruct rar și minunat, părăsit într-o vitrină prăfuită de dugheană, într-un cătun uitat de lume.”

Sufletul unui bărbat este ca un dulap ce trebuie pus în ordine de o femeie… Uitați-vă în sufletul partenerului unei femei și veți descoperi cum și dacă este iubit.

„Se spune că e destul să deschizi dulapul unei femei, ca să-ți dai seama de firea ei.”

La rândul ei, gheișa Komako caută în această relație intimă cu Shimamura să se lepede de toate măștile care este nevoită să le poarte în viața ei, caută sinceritatea și deschiderea care să-i ofere o siguranță afectivă, chiar și temporară, și confirmarea că există ceva dincolo de simpla „distracție” a oaspeților la banchete, există ceva mai profund, chiar dacă ea nu are pe deplin acces la înțelegerea semnificațiilor ce le întrezărește în relația cu bărbatul.

„Nu-mi pot permite să fiu sinceră de tot cu cei în viață, așa că aș vrea să fiu sinceră cu morții cel puțin.”

Shimamura este bărbatul care pleacă dintr-un loc unde lasă tot ce simte că are mai valoros în suflet și se întoarce acolo pentru a se reîntregi pe sine, pentru a pune la loc piesele de puzzle care alcătuiesc miezul ființei sale. Shimamura rămâne fără masca vieții cotidiene de la oraș atunci când ajunge în „Țara Zăpezilor”.

„Trenul parcă își lăsase în tunel învelișul de metal cu luciu învechit.”

Shimamura are timp, în mica stațiune, alături de femeia care i se dăruiește, dar, în același timp, departe de ea, căci totul se petrece în mintea lui, fără a-și împărtăși sentimentele și ideile, să mediteze asupra inutilității existenței umane, asupra zădărniciei oricărui efort, asupra risipirii inutile de energie, chiar și atunci când oamenii găsesc un sens al propriei vieți.

„Pentru el, căruia îi plăcea să se cufunde în voluptăți leneșe, efortul ascensiunilor pe creste era întruchiparea însăși a trudei zadarnice, dar poate tocmai de aceea îl atrăgea cu farmecul pe care îl au numai iluziile.”

În anotimpul rece și întunecat al iernii are loc zămislirea din omăt a pânzelor de cânepă pentru chimonouri, o ocupație specifică sătenilor din zonele de la munte. Kawabata descrie în detaliu acest proces de producere a firelor de cânepă din mâinile tinerelor care moșteneau tainele acestei ocupații din generație în generație și păstrau prin eforturile lor calitatea deosebită a materialelor obținute astfel.

„În anotimpul zăpezilor se toarce firul de cânepă, la vreme de ninsoare se țese, zăpada îl spală și tot pe omăt se aștern pânzele la albit. Toată munca, de la torsul firului până la țesut, se înfăptuiește pe vremea zăpezii.”

O interesantă paralelă face Kawabata între relația dintre femeie și bărbat și producerea și folosirea cânepii.

„Își spunea că firul de cânepă, subțire dar aspru, putea fi tors și țesut numai în umezeala zăpezii, și numai în anotimpul friguros și întunecat, pentru a fi apoi purtat în miez de vară fierbinte, să împrospăteze și să răcorească pielea. Bătrânii spuneau că așa ajung la o împerechere armonioasă forțele elementare ale întunericului cu cele ale luminii. Komako era la fel: îl înconjura pe Shimamura cu dragostea ei fierbinte, și totuși în miezul ființei ei se ghicea ceva rece. Iar el, care știa asta, se simțea cu atât mai mișcat de înflăcărarea și de căldura pe care i le arăta numai lui.”

Durează un obiect făcut din cânepă până și 50 de ani dacă îl îngrijești, poate dura dragostea dintre oameni atât de mult?

Terapie prin lectură și scris în „Țara zăpezilor”

Gheișa ce-și povestește sieși propria viață

Gheișa citește literatură (de duzină e adevărat, de autori „anonimi”). După ce termină o carte, scrie într-un jurnal ce a reținut din ea. În plus, ține un jurnal zilnic despre ce i se întâmplă. Scrisul nu-i oferă gheișei un mod de a evada din viața ei și de a se detașa de evenimentele realității, căci scrisul îi rămâne ancorat în ceea ce citește și în ceea ce i se întâmplă, nu își imaginează nimic în plus, nu adaugă ceva la poveștile citite și nu creează ea alte universuri, alte variante pentru realitate. Scrisul e doar o metodă de a se înțelege pe sine și de a îndura mai ușor realitatea. Chiar și cărțile le tratează așa cum tratează realitatea – rescrie ce citește.

Scrisul ca unealtă de creare a unei vieți paralele

Shimamura e pasionat de dans, mai ales de balet, scrie despre el, dar e mai degrabă o pasiune care să-i justifice… inactivitatea. Pentru el, scrisul e o formă de a-și „locui” timpul pe care nu știe cum să-l trăiască. În cazul lui, scrisul e o fugă se sine și îi satisface nevoia de a fi apreciat, deși știe că nu merită – nu a văzut pe viu niciodată dansurile despre care scrie.

Teme

Generale: dragoste la maturitate, înstrăinare, aproprierea/depărtarea de natură, diferența dintre viața la oraș și cea de la sat, sărăcie, sinucidere, prietenie, incapacitatea de a comunica, moartea, sentimentul inutilității și al neputinței

Specifice: viața gheișelor, producerea firelor de cânepă pentru chimonouri în satele japoneze, dansurile și cântecele japoneze

Punctaj personal: 5

Ecranizări:

1. „Snow Country”, alb-negru, 1957, regia: Shiro Toyoda

2. „Snow Country”, color, 1969, regia: Hideo Oba

Share Button