De când am citit romanul „Noi” al lui Evgheni Zamiatin, mi-am propus să mai citesc ceva de el, dar cum n-am acasă, momentul a venit când am găsit la bibliotecă „Năvala apelor”. Un roman mic, poate mai corect o nuvelă nițel mai lungă, este, însă, o narațiune care te lovește în moalele capului nu doar când te aștepți mai puțin, dar chiar și atunci când te aștepți să o facă te doare peste puterile tale de înțelegere.
Nu știu cum reușește Zamiatin să adune atâta tensiune, atâta durere, atâta frumusețe, atâta viață și moarte, atâta tăcere, atâta tăcere care strigă către lume într-un text atât de scurt. Cert este că a reușit. Am pus mâna pe cărticică într-o seară și n-am mai putut s-o las din mână până n-am citit ultimul cuvânt. Iar când am terminat-o, am avut impresia că respirasem ultima oară înainte să citesc primul rând din ea. Parcă totul a fost o singură frază… lungă cât un ceas.
M-a fascinat modul firesc în care autorul surprinde legătura între stările sufletești ale oamenilor și fenomenele naturii, între acțiunile oamenilor și modul în care ei sunt parte a naturii.
Despre ce e romanul? Să încep cu tristețea – despre tristețea de a nu putea avea copii, apoi despre tristețea de a avea copilul altuia, apoi despre tristețea de a nu ști cum să crești copilul, despre tristețea abuzului sexual, despre tristețea de a avea un copil al tău pe care nu-l vei putea crește niciodată.
Este un roman despre sărăcie și lipsa de educație, despre izolarea personajelor, o izolare între ele și o izolare de lume. Apoi, să amintesc de abuzul sexual și emoțional. Dar cel mai greu este să vorbești despre el după ce ai înțeles resorturile lumii în care el apare, când i-ai întrezărit cauzele. Și care sunt astea în afară de cele sociale deja menționate? Adică, sărăcia, ignoranța, izolarea? Mai sunt și lipsa de iubire și atașament, munca istovitoare și lipsită de sens, abilitățile intelectuale reduse și incapacitatea de empatie. Tot ce rămâne într-un asemenea univers sinistru este plăcerea satisfacerii nevoilor bazale.
Și vezi apoi cum un abuz conduce spre alt abuz, cum abuzul conduce spre îndepărtarea oamenilor unii de ceilalți, spre alienarea de sine, spre trăirea disperată a suferinței neîmpărtășite și chiar spre alienarea supremă față de sine și ceilalți – spre crimă. Nici un sens al vieții, chiar și atunci când el e găsit, nu te mai poate salva de suferință. Omul trebuie să învețe din suferință, iar pedeapsa cea mai mare pentru orice abuz e viața trăită cu conștiința greșelii.
Cu gust amar, asistăm uimiți la nașterea unei ființe umane în mijlocul unei lumi fără repere de nici un fel, fără valori și fără morală și sens, și nu poți să nu te întrebi încotro se va îndrepta destinul acelei ființe. Un semn de întrebare dureros – e ca o rană pe care nu o lași să se vindece, pentru că o zgândărești iar și iar până la sânge.
Și poate adevărata întrebare a autorului către noi o fi – ce rost are să aducem pe lume copii dacă destinul lor e să repete aceleași greșeli, aceleași suferințe, aceleași abuzuri? Poate! Sau probabil ne întreabă – sunteți siguri că vreți să aduceți în această lume copii? Sau: vă place lumea în care aduceți copiii să trăiască, n-ar trebui să faceți niște schimbări? Mă opresc aici. Ați prins voi ideea…