Share Button

După o scurtă vacanță de „Hai-hui printre idei”, iată și partea a patra de hălăduire printre lecturi și informații interesante despre lectură, scris, cititori și scriitori.

De această dată, veți călători cu mine „Hai-hui printre idei” în universul „Jurnalului extim” al lui Michel Tournier, el însuși un „Hai-hui printre idei”.

P1350076 copy

Este un alt fel de jurnal, axat pe lumea exterioară, nu pe universul intim al celui care scrie. Este un exercițiu care, cred, ne-ar fi util tuturor. Iată ce scrie Tournier despre beneficiile unui astfel de jurnal:

„Le spun copiilor dintr-o școală: „Scrieți în fiecare zi câteva rânduri într-un caiet gros. Să nu fie un jurnal intim consacrat stărilor voastre sufletești, ci, dimpotrivă, un jurnal îndreptat spre lumea exterioară, spre oamenii, animalele, lucrurile ei. Și veți vedea că, de la o zi la alta, nu numai că veți scrie mai bine și mai ușor, dar, mai cu seamă, veți avea o pradă mai bogată de consemnat. Pentru că ochiul și urechea voastră vor învăța să decupeze și să rețină din imensa și informa magmă de percepții cotidiene ceea ce poate să treacă în scrisul vostru. La fel cum privirea unui mare fotograf înconjoară și încadrează scena care poate deveni o imagine.”

Un jurnal extim are câteva beneficii importante. Te ajută să-ți dezvolți abilitatea de a exprima în scris ceea ce observi, în procesul observării îți folosești simțurile în moduri cât mai variate (văz, auz, miros, gust, atingeri), faci experimente de idei (așa cum am scris în articolul „Ce ar fi dacă…”) și îți exersezi capacitatea de a te obiectiva, deci de a nu te prezenta prin ochii tăi cititorilor, ci prin reflectarea observațiilor tale despre realitatea din jurul tău în conștiința altora. Astfel, chiar dacă face referiri la sine însuși autorul o face prin vorbele și comportamentele altora raportate la el.

Un exercițiu interesant propus de Tournier, denumit de el „Vieți concentrice”, presupune corelarea datelor de naștere și de deces ale unor oameni celebri din același domeniu ale căror vieți sunt cuprinse unele în altele. Iată câteva exemple din exercițiul realizat de Tournier:

  1. Chateaubriand (1768-1848) – Stendhal (1783-1842) – Byron (1788-1824)
  2. Cezanne (1839-1906) – Gauguin (1848-1903) – Van Gogh (1853-1890)
  3. Victor Hugo (1802-1885) – Gautier (1811-1872) – Baudelaire (1821-1867)

Exercițiul ăsta mi-a adus aminte de o problemă a devoratorului de cărți din volumul „Casa de hârtie”, de Carlos Maria Dominguez. Acesta nu putea să clasifice unul după altul, deci să pună pe același raft în biblioteca sa, autori care fie se antipatizau, fie se certaseră, fie se vorbiseră de rău unii pe ceilalți. Uneori, știi prea multe despre autorii cărților citite!?

„De exemplu, nu îndrăznea să pună un Borges lângă un Garcia Lorca, pe care argentinianul îl calificase drept un „andaluz profesionist”. Și nici un Shakespeare lângă un Marlow date fiind insidioasele acuzații de plagiat dintre cei doi, deși faptul îl obliga să nu respecte numele de serie ale fiecărui volum din colecția sa. Desigur că nici Martin Amis nu putea fi pus lângă Julian Barnes, ținând cont de faptul că cei doi se certaseră, iar de un Vargas Llosa lângă un Garcia Marquez, nici vorbă.”

Out of topic!? (nu uitați că suntem la „Hai-hui printre idei”, da?)

În timp ce citeam „Jurnalul extim” am văzut la televizor o știre despre o bătrână doamnă care poartă în uter, de mai multe zeci de ani, un embrion uman fosilizat. În aceeași seară, citesc în jurnalul lui Tournier la pagina 129:

„Primesc cea mai stranie dintre scrisori. E un anunț de naștere și de moarte în același timp: Beatrice, 15 septembrie, la ora 23.50. În scrisoarea anexată, mama scrie: „Am purtat-o moartă în pântece câteva zile. Am fost primul ei mormânt…” Această imagine a mamei-mormânt bate departe. Trebuie să întreb un specialist cum ne putem da seama de moartea unui făt și cât timp poate mama să-l poarte.”

Scriind despre acest moment, să-l numesc „straniu”?, mi-am adus aminte de un text pe care l-am scris după ce am trăit traumatica experiență de a pierde un făt. Am căutat textul, scris în 2010, și l-am găsit. Vă împărtășesc un scurt paragraf:

Mă simțeam brusc închisă într-o cutie, fără lumină, fără loc să mă mișc, înghesuită într-un spațiu prea mic, gâfâind, făcând eforturi disperate să respir și toate astea îmi încețoșau mintea. Nici trecutul, nici viitorul, nici prezentul nu aveau sens. Percepeam cum lumina din mine se stinge puțin câte puțin, cum începutul e doar un capăt al sfârșitului și trăiam ținând în mâinile minții și începutul și sfârșitul care trăgeau fiecare de mine cu aceeași putere. Și, apoi, un gând a răsărit, căci, de fapt, în fiecare lună dispare o parte din mine. Iar miezul gândului era că viața se îndreaptă către altfel de viață, că moartea e o altă formă a vieții, că ceva devine altceva și sfârșitul nu poate exista pentru că nu-l pot cuprinde cu mintea. Ca atunci când, copil fiind, încercam să-mi închipui unde se termină Universul. Și nu reușeam să-i dau de capăt, pentru că dincolo de fiecare capăt urma alt capăt și tot așa. Mă pierdeam în infinitatea gândului care călătorea prin Univers și adormeam căutand un loc dincolo de care vidul să însemne sfârșitul… final. Așadar, mă aflam între două începuturi. Și am început să respir.

Mai consemnez aici încă un citat din „Jurnalul extim” al lui Michel Tournier, un paragraf la care m-am gândit deoarece, acum câteva zile, pe 8 septembrie a fost Ziua Internațională a Alfabetizării:

„Oralul și scrisul. Astăzi, cei mai mulți oameni sunt analfabeți. Evident, nu reiese de aici că sunt inculți. Cultura lor se transmite pe calea orală pe care radioul, televiziunea și cinematograful au îmbogățit-o fabulos. Am făcut cunoștință la Calcutta cu o utilizare admirabilă a oralității. Trebuie amintit că India are o considerabilă producție cinematografică, dar care nu iese în afara granițelor. Indienii sunt înnebuniți după aceste filme. Copiii ale căror bande populează străzile n-au bani de bilete. Ei cotizează ca să-l trimită pe unul dintre ei să vadă filmul. Îl aleg pe cel mai descurcăreț, pe cel mai volubil. Misiunea lui e redutabilă, pentru că trebuie apoi să povestească cercului său de camarazi filmul, în toate amănuntele, și trebuie să răspundă la întrebări. Minunată recuperare a cinematografului prin arta imemorială a povestitorilor.”

Alte ziceri inspirate din „Jurnal extim” puteți citi în articolul „Cititorul, coautor al fiecărei cărți”.

Listă de lectură

Iată și o selecție „drastică” din numeroasele lecturi și nenumărații autori despre care scrie Michel Tournier în „Jurnal extim” (sunt, desigur, dintre cele pe care aș vrea să le citesc sau să le recitesc):

  • Călătorie la capătul nopții, de L.F. Celine
  • Cărarea pierdută, de Alain Fournier
  • Zilele, de Taha Hussein
  • Memorii, de Casanova
  • Nana, de Emile Zola
  • Testamentul francez, de Andrei Makine
  • Robinson Crusoe, de Daniel Defoe

Câte ceva despre limbaj

Există un „limbaj universal”? Moștenim o ahitectură neuronală ce susține învățarea oricărui limbaj? Câțiva oameni de știință americani au făcut un studiu care relevă existența unui sistem de identificare logică a părților componente ale limbajului comun, se pare, mai multor limbi. Am scris despre studiu în articolul „Arhitectura neuronală a limbajului”.

Video

Toate animalele comunică între ele. Dar posedă ele un limbaj? Michele Bishop prezintă în videoul de mai jos patru calități specifice atribuite limbajului și analizează dacă animalele folosesc sau nu aceste trăsături pentru a comunica.

Citesc acum

  1. Autoritate, de Jeff VanderMeer
  2. Romancierul naiv și sentimental, de Orhan Pamuk
  3. Papagalul lui Flaubert, de Julian Barnes

citesc01

În loc de final…

În luna august, tot familionul și-a făcut card la Biblioteca Metropolitană din București. Pentru mine, experiența a fost, în primul rând o testare a capacității de selecție. Dar, a funcționat, nu m-am simțit pierdută în fața rafturilor cu cărți, așa cum mă simțeam acum mai mulți ani (atunci simțeam cum toate cărțile îmi spun „citește-mă pe mine, pe mine și nu pe cealaltă” și eram pierdută, zăbăucă, neștiind ce să iau, iar când luam, deseori nu citeam cărțile respective), ci am știut exact ce să caut, m-am simțit stăpână pe ce doresc să citesc. A fost un sentiment deosebit. Un test trecut cu brio. Fi-mea, care împlinește 6 ani în curând, s-a simțit ca acasă la sediul Bibliotecii „Ion Creangă”. S-a integrat rapid în mediul cărților, și-a găsit rapid cărți preferate, a știut clar ce vrea să ia acasă și ce nu. M-am bucurat că s-a simțit bine și a cerut să ne întoarcem, ceea ce am și făcut de altfel.

Share Button