În Istanbul, Pamuk se privește în oglindă. Oamenii, străzile, clădirile, peisajul – toate spun o poveste ale cărei ițe doar cel care le-a fost martor curios și implicat le poate dezlega până la capăt. Pamuk ne spune și nouă povestea. O face cu pasiune, alcătuind un fel de „declarație de dragoste” pentru orașul și comunitatea în cadrul cărora a crescut, a fost educat și s-a format ca personalitate. Și încearcă să fie cât mai sincer – se uită în oglindă și vede și suferința, și mizeria, și eșecurile, și bucuriile, și împlinirile… se vede pe sine în orașul în care el a devenit scriitorul Orhan Pamuk.
„… toate afirmațiile privitoare la particularitățile generale ale unui oraș, la spiritul sau esența sa ajung să se transforme într-un discurs indirect despre viața noastră și, mai cu seamă, despre starea noastră sufletească. Singurul centru al orașului suntem noi înșine.”
Identitatea lui Pamuk cuprinde și se raportează la ceea ce reprezintă Istanbul în viața sa. Orașul devine un personaj pentru că este parte din povestea lui Pamuk și scriitorul este un personaj în istoria Istanbulului. Această întrepătrundere de destine este fascinantă și m-a captivat. Întrebat într-un interviu ce carte scrisă de el ar recomanda cuiva să o citească prima, Pamuk a spus – „Istanbul”. Citind-o, am înțeles de ce. Istanbul îl povestește pe Pamuk, iar Pamuk scrie povestea Istanbulului.
„Dacă izbutim să privim un oraș în acest mod și dacă trăim suficient de mult în el, așa încât să avem prilejul de a-i asocia îndeajuns priveliștile cu cele mai autentice și mai profunde simțăminte ale noastre, străzile, imaginile, priveliștile urbei se preschimbă, după o vreme, în semne care ne aduc aminte, rând pe rând, de unele sentimente și stări de spirit pe care le-am trăit cândva, așa cum se întâmplă cu anumite cântece care ne reînsuflețesc în memorie iubiri, persoane iubite, deznădejdi uitate.”
Unul dintre cele mai fascinante orașe ale lumii, Istanbul, situat pe două continente – Europa și Asia – este locul unde s-a născut în 1952 și unde trăiește Orhan Pamuk. Autorul a fost martorul unor schimbări decisive în Istanbul – de la construcțiile dărâmate la modernizarea magazinelor, de la obiceiuri stricte la libertatea occidentală, de la mizeriile mahalalelor la civilizația blocurilor, Pamuk a avut ocazia să trăiască o perioadă istorică plină de transformări importante ale Istanbulului – de la arhitectură până la comportamentul și mentalitatea locuitorilor.
„Picioarele aveau să mă poarte pe ulițe desfundate, înguste și melancolice, pavate cu piatră cubică și străjuite de felinare stinse sau palide, aveam să rătăcesc îndelung, pradă fericirii nefirești de a aparține acelor locuri triste, mizere, sărmane și, totodată, stăpânit de hotărârea, de visul de a realiza într-o bună zi ceva însemnat, urmând să privesc imaginile, închipuirile, fantasmele care aveau să-mi joace pe dinaintea ochilor cu satisfacția de a fi jalnic, dar îndârjit.”
Scriitorul își „așază” istoria personală în interiorul acestor schimbări în viața orașului. Citind cartea, nu știi ce să urmărești mai întâi și îți dai seama că nici nu ai putea alege – destinul orașului „trăit” de Pamuk e inseparabil de evoluția sa personală. De la membrii familiei până la servitori, facem cunoștință cu oamenii definitorii din viața lui Pamuk, cu casele în care a trăit, cu cărțile pe care le-a citit, cu prietenii și iubirile sale, cu frământările sale sufletești, cu căutările de sine și suntem martori la procesul maturizării lui emoționale și intelectuale. În tot acest timp, prin ochii unui observator fin, facem cunoștință cu Istanbul – este orașul experimentat de Pamuk prin peregrinările sale, prin lecturile sale, prin contemplările de la ferestrele caselor unde a locuit.
„Număr vapoarele cu un soi de neliniște, uneori abătut, alteori precipitat, de cele mai multe ori fără să bag de seamă că o fac. Simt, în timp ce țin socoteala vaselor care străbat Bosforul, că săvârșesc un gest care-mi ocrotește rânduiala vieții. În momentele de nespusă mânie și tristețe din copilărie, când fugeam de mine, de școală, de viață și mă făceam nevăzut, în deplină libertate, pe străzile Istanbulului, încetam să le mai număr. Atunci aveam sentimentul că tânjeam după urgii, după incendii, după o altă viață, după celălalt Orhan.”
Imaginea dublului imaginat ca al doilea Pamuk, un Orhan care duce o altă viață într-un univers paralel în același oraș este cea care îl salvează pe realul Orhan de disperare, de eșec, de depresie. Cuprins de melancolie și deseori confuz și nehotărât, realul Orhan apelează la imaginarul Orhan pentru a se elibera de temeri, pentru a închipui alte perspective asupra vieții. Așa cum poate exista dublul Orhan în mintea celui real, așa poate exista și un Istanbul al fiecăruia dintre locuitorii săi – un Istanbul filtrat prin experiențele și trăirile fiecăruia, un Istanbul al fanteziei fiecăruia și chiar un Istanbul al umbrelor sufletești moștenite de la generațiile anterioare. Cel ce face diferența între realitate și fantezie, având puterea să înfrunte realitatea, dar și să „controleze” imaginarul în beneficiul său și al altora, poate deveni un artist liber ce poate face cunoscute lumii mecanismele teatrului umbrelor fără a se pierde printre ele.
„Diferența dintre cel căruia-i place să se viseze neîncetat Napoleon și cel care se crede Napoleon este diferența dintre visătorul fericit și schizofrenicul nefericit. Îl înțeleg foarte bine pe „schizofrenicul” care nu poate trăi fără a visa la o altă lume, fără a adopta o altă personalitate, dar mi-e milă și (în taină) îi desconsider pe adevărații schizofrenici pentru că rămân prizonierii celei de-a doua lumi, pentru că nu au o lume a „originalului”, fericită și sigură la care să poată reveni.”
Cartea este procesul devenirii autorului atât ca personalitate, cât și ca scriitor. Pamuk surprinde toate fațetele dezvoltării sale – de la primele explorări ale sexualității până la prima iubire și dezamăgirile, dar și bucuriile ei, de la primele confruntări „magice” cu imaginea lui Dumnezeu până la analiza matură a spiritualității și a necesității ei în viața oamenilor, momentele de criză existențială din adolescență și explorările de sine în alegerea unei meserii (de la desenator la pictor, apoi la scriitor), de la statutul de mic învățăcel până la cel de chiulangiu-adolescent-petrecăreț. Și toate astea se întâmplă în orașul în care clădiri ard sau sunt dărâmate, cartiere întregi se transformă, magazine apar și dispar, mahalale și piețe își schimbă înfățișarea. Iar Pamuk identifică drept esență a Istanbulului un sentiment profund de melancolie.
„Să asemănăm acest sentiment, dat fiind faptul că nu este vorba chiar de un moment de limpezime, ci de ceva care, tocmai din această cauză, maschează realitatea, ajutându-ne să o suportăm mai ușor, cu aburul pe care-l așterne pe geamuri, într-o zi rece de iarnă, un ceainic în clocot. Am ales acest exemplu și pentru faptul că geamurile aburite îmi trezesc melancolie. Îmi place și acum să contemplu astfel de suprafețe, pentru ca să mă ridic și să scriu ori să desenez ceva cu degetul pe ele. Pentru că și discuția despre melancolie are o asemenea latură. Când scriu și trasez ceva cu degetul pe un geam aburit risipesc, pe de o parte, melancolia care mă stăpânește și mă distrez, iar pe de altă parte curăț geamul, ajungând, după aceste gesturi, să admir priveliștea de afară. În cele din urmă, și peisajul ajunge să ne pară melancolic.”
Pamuk își povestește istoria orașului pentru a se înțelege pe sine și a se plasa pe sine în mijlocul lumii în care trăiește. Nu trasează limite, ci dimpotrivă, le dărâmă, nu creionează imagini definitorii ale orașului, ci dimpotrivă, le sugerează discret, nu rămâne cantonat în propriile trăiri și experiențe, ci dimpotrivă, își deschide mintea și sufletul spre lume lăsând-o să-l schimbe. Pamuk se născocește pe sine și universul din jur pentru a se redescoperi apoi pe sine și pe ceilalți, iar melancolia teatrului umbrelor este doar sentimentul pe care își contruiește fantezia și își trage seva energiei pentru a reveni la realul Orhan mai curajos și mai puternic în a lecui suferința și în a mistui fricile pentru a rămâne doar cu… iubirea.
„De ce ne-ar servi farmecul unei așezări, bogăția istoriei sau taina sa drept leac pentru suferințele noastre sufletești? Poate că iubim orașul în care trăim așa cum ne iubim și familia – pentru că nu avem încotro! Trebuie să născocim însă ce anume iubim în el și de ce.”
Câteva ziceri inspirate din cartea lui Pamuk găsiți în articolul „Scena vieții în Istanbul”.