Scena vieții în Istanbul

De pe scena vieții din „Istanbul”, Orhan Pamuk ne transmite mesaje pe care nu am putut să le las notate doar în jurnalul meu de lectură. Le împărtășesc cu voi, fiind un umil intermediar al glasului scriitorului, cu speranța că vă voi face curioși să citiți cartea. Am scris mai multe despre volumul „Istanbul” în articolul „Istanbul. Melancolia teatrului umbrelor”.

Familia

• „… iluzia că fericirea reprezenta sentimentul de încredere împărtășit cu o familie, cu un grup de oameni, plăcerea de a schimba glume cu ei, senzația de tihnă sugerată de asemenea lucruri.”

• „Cu fiecare zi care trecea, mi se părea că familia era un grup de oameni în care fiecare imita, pentru o vreme, fericirea, reducând la tăcere djinii și diavolii care zăceau în el, pentru a se crede iubit și pentru a se simți în largul lui, împăcat și în siguranță.”

• „… peisajul spiritual al familiei era la fel de pustiu ca tristele maidane năpădite de ruine și ferigi care rămăseseră în urma demolării nemiloase a conacelor de lemn de pe vremuri.”

• „Uneori mă tulbură gândul că vederea acelor oameni, care erau atât de în largul lor pentru că-și puseseră sufletele la păstrare în locuri sigure, îndepărtate, la care nu se putea ajunge prea ușor, așa cum se întâmplă cu banii depuși („delapidați”, spuneau părinții mei) în băncile elvețiene, ar fi putut constitui un exemplu prost pentru mine.”

Istanbul

• „Mi se părea că efortul de occidentalizare nu însemna atât dorința de modernizare, cât graba de a scăpa de niște lucruri ce purtau povara amintirilor întristătoare, dureroase rămase de pe urma imperiului prăbușit – așa cum se întâmplă atunci când arunci în grabă hainele, podoabele, lucrurile și fotografiile rămase de pe urma unei iubite frumoase care s-a stins pe neașteptate, spre a te elibera de amintirea ei pustiitoare.”

• „Incendiile din vechiul Istanbul erau departe de a constitui un simplu spectacol la care dădeau fuga să se uite pașalele, tâlharii, hoții și, desigur, copiii și curioșii – ele reprezentau o distracție majoră, apocaliptică, așa încât călătorii-scriitori occidentali ce începuseră să viziteze orașul de pe la mijlocul secolului al XIX-lea se simțeau obligați să le relateze, în calitate de martori.”

• „Incendiile erau însă atât de inseparabile de istoria Istanbulului otoman, veche de cinci sute de ani, încât istanbulezii păreau să fi fost pregătiți din timp pentru această năpastă care ținea sub teroare orașul, mai cu seamă din secolul al XIX-lea. Pentru istanbulezii care trăiau, în secolul al XIX-lea, pe străzi înguste, în case de lemn, incendiile erau mai degrabă o întâmplare la care se așteptau dinainte, ca la un deznodământ inevitabil, decât o catastrofă.”

• „… dorința, străbătută de sentimente de vinăvăție, umilință și invidie, de a vedea dispărând cât mai degrabă ultimele vestigii ale unei mari culturi și civilizații, ai cărei moștenitori nu aveam cum să fim, și asta pe drept cuvânt, spre a face loc unei imitații de rangul al doilea, palide și mizere a civilizației occidentale.”

• „Frumusețea pitorească este frumusețea întâmplătoare, care se vădește atunci când privim un edificiu într-un cu totul alt mod, dintr-un cu totul alt unghi, din noile perspective pe care ni le impune istoria, și nu așa cum s-a dorit când a fost ridicat el inițial.”

• „… blocurile noi, urâte de beton… mi se prăbușesc în suflet cu toată greutatea lor…”

• „Când ajung să mă întind în pat, mă gândesc că ceea ce mă face atât de nefericit este aglomerația, starea de degradare și murdăria orașului. Faptul că, la Istanbul, totul a rămas neisprăvit, dată fiind înfrângerea care l-a copleșit, a transformat orașul într-un spațiu nedesăvârșit. Istanbulul nu poate trăi deloc, așa cum o proclamă, occidentalizarea sugerată de afișele de pe ziduri ori de prăvăliile, revistele, companiile ale căror nume au fost împrumutate, în foarte mare măsură, în engleză sau franceză. Orașul nu poate trăi nici tradiția pe care o sugerează mulțimea moscheilor și a minaretelor, chemările la rugăciune și propria istorie. Totul a rămas redus până la capăt, neîndestulător, imperfect.”

Demonii tinereții

• „Mă pomeneam deodată atât în postura de regizor, cât și în cea de actor, atât în postura de actor al vieții, cât și în cea de observator ironic al vieții pe care o duceam. După acele clipe, în care nu mai puteam continua să mă comport ca și cum totul ar fi fost „normal” decât preț de câteva secunde, eram cuprins de o cutremurare sufletească alcătuită din rușine, teamă, groază și îngrijorarea de a nu rămâne cumva pe dinafară. Aveam senzația că tot trupul meu, toate organele mele interne începeau să se legene, iar sufletul îmi era atins de cutremurare și se diminua, asemenea unei foi de hârtie care, pliată în mod repetat către interior, devine din ce în ce mai mică.”

• „Aveam senzația că mă aștepta nu o viață plină de fericire, de bucurii, de biruințe, ci o perioadă lungă și plictisitoare care se cuvenea a fi trăită fără a stărui prea mult asupra ei și că nu făceam, de fapt, altceva decât să-mi omor timpul, peste care trebuia să trec fără a acorda vreo atenție aparte detaliilor și clipelor.”

• „… mi se părea că n-aveam să găsim niciodată răspuns la întrebările fundamentale pe care ni le puneam în viață, dar că, totuși, era bine să ni le punem, că scopul existenței și fericirea sălășluiau prin locuri pe care nu le remarcam pe de-a-ntregul sau pe care nu doream să le remarcăm.”