Sex, sânge, urină, fecale, pârțuri, mâncare și băutură – indiferent de ordinea lor, după ce îl citești pe Rabelais nu te mai poate impresiona aproape nimic care să fie legat de ele. Urmărim personajele fie în toată splendoarea lor orgasmică, fie luptând la război, le vedem făcându-și nevoile în cele mai mici detalii, mâncând ce nici cu gândul nu gândești și bând încontinuu până dau pe dinafară și nici atunci nu se opresc. Rabelais ia peste picior toate obiceiurile, nevoile și dorințele omenești.
„Dacă nu mi-e sete acum, mâine o să-mi fie. Beau, ca să mă feresc de setea ce m-așteaptă. Beau pentru setea viitoare! Beau la nemurire! Beția mea e veșnică și veșnicia mea-i beția.”
Poveștile despre „Gargantua și Pantagruel” sunt o satiră la adresa societății în care a trăit autorul. I-a venit ideea să le scrie după ce a citit niște texte despre uriași conduși de un oarecare Gargantua, vrăjit de magul Merlin, scrieri care circulau de zeci de ani (de prin 1470) și care se vindeau mai bine decât Biblia. Cărțile lui Rabelais au devenit scrieri de referință din perioada Renașterii și trebuie înțelese în contextul tumultuos al vremurilor când au fost elaborate și trebuie raportate la experiențele și preocupările autorului lor. Pline de referințe istorice, literare, politice, juridice, religioase etc., textele vă pot da bătăi de cap, însă să nu vă descurajați. Distracția e garantată, umorul lui Rabelais atinge cote maxime, de la descrierea personajelor la urmărirea lor peste tot (fără perdea) până la limbajul colocvial pitoresc al vremii, de la comedia de situație până la ironizarea fără rețineri a ideilor și comportamentelor oamenilor, scriitorul ne poartă prin toate ungherele corpului și sufletului uman.
„Dumneata ai mai multă putere într-o măsea și mai multă minte în șezut decât a avut vreodată Hercule în tot trupul și sufletul lui. Omul atât cântărește cât singur se prețuiește.”
Înainte să vă apucați de „Gargantua și Pantagruel”, vă recomand să citiți „Istoria culturală a toaletelor”, de Roger-Henri Guerrand, căci vă va fi de folos în a înțelege anumite moravuri din secolul al XVI-lea.
Născut cel mai probabil în 1494, în orășelul Chinon din Franța, Francois Rabelais a fost cel mai mic fiu din familie. Și, cum era obiceiul în acele timpuri, ca să nu revendice partea lui de moștenire, a fost „destinat” vieții călugărești. A devenit, deci, preot franciscan… fără vocație, ulterior călugăr benedectin, pentru a rămâne, după un timp, un simplu cleric. În toate cele cinci volume ale aventurilor lui „Gargantua și Pantagruel”, critică aspru viața monahală pe care a cunoscut-o în tinerețe. Călugării trăiau în ignoranță, fiind preocupați numai de pofte trupești și nu de înălțare spirituală sau de ajutorarea celorlalți. Ei se vor regăsi în opera lui de mai târziu ca niște indivizi nespălați, bețivi, săraci cu duhul, leneși și inculți. În plus, era nemulțumit de amestecul Papei în administrarea Bisericii Catolice din Franța, fapt ce se reflectă în textele lui Rabelais prin parodierea rolului papalității.
„Dacă veți sta să judecați pentru ce, între oameni, maimuța are parte totdeauna de râs și de chelfăneală, n-o să vă mirați nici de ce călugării sunt rău văzuți, de oamenii tineri ca și de bătrâni. Căci maimuța nici ograda n-o păzește precum câinele, nici la jug nu trage precum boul, nici lapte și lână nu dă precum oaia, nici poveri nu poartă precum calul. Nici o ispravă nu face, decât stricăciuni și murdărie, din care pricină numai cu sudălmi se alege și cu bețe la fund. Asemeni și călugării (vorbesc despre cei leneși). Ei nici pământul nu-l ară ca plugarii, nici hotarul țării nu-l apără ca ostașii, nici pe bolnavi nu-i tămăduiesc ca doftorii, nici predici nu ținca învățătorii Scripturii și nici nu pun la îndemâna republicii, ca negustorii, lucrurile ce sunt de trebuință.”
Mutându-se la Paris, cunoaște mediul universitar de la Sorbona de care e foarte dezamăgit. Profesori cantonați în folosirea unei latini „de lemn”, fără nici un orizont cultural adevărat, mereu petrecăreți și deloc interesați să evolueze spiritual sau să le insufle studenților dorința de a studia mai mult și mai bine. Și ei se vor regăsi cu vârf și îndesat în paginile poveștilor despre Gargantua și Pantagruel.
„Pentru rostirea unor astfel de cuvinte, mai-marii Sorbonei l-au trimis pe meșterul Janotus în judecată; dar el a luat-o cătinel pe calea amânărilor. Pricina a ajuns în fața Înaltei Curți, unde se află și astăzi. Sorbonarii au făcut legământ să nu se mai spele, până nu s-o sfârși judecata, iar meșterul Baligardo cu ai lui au jurat să nu-și mai sufle nasul. Așa s-a făcut, că unii au ajuns jegoși, iar ceilalți răpciugoși, fiindcă Înalta Curte n-a avut vreme până acum să ia spre cercetare pricina. Hotărârea va fi dată la calendele grecești, adică niciodată. Fiindcă, vedeți dumneavoastră, judecătorii sunt în stare să facă ceea ce natura însăși nu se pricepe.”
Interesat de literatura antică, greacă și latină, citește multe texte în original și chiar traduce unele dintre ele (din original, căci spre deosebire de mulți alții, a avut perseverența de a învăța latina și greaca temeinic). Rabelais acordă multă importanță moștenirii antice în comparație cu „textele sacre” ale Bibliei, scrieri care s-au dovedit a fi versiuni traduse prost după manuscrise grecești, ele însele de origine îndoielnică. Ca să scape de „haina de cleric”, la 36 de ani, se înscrie la facultatea de medicină. La acea vreme, studiul medicinii se baza doar pe două scrieri – „Aforismele” lui Hipocrate și „Arta medicală” a lui Galenus. Conform acestora, se puneau diagnosticele și se stabilea un tratament. Așadar, n-a fost greu pentru Rabelais să obțină rapid diploma de doctor și să-și practice noua meserie la Lyon. În acea perioadă, Lyonul era un oraș înfloritor, cu o economie dezvoltată și un centru umanist activ, având un număr mare de tipografi-librari. În 1532, devine șef al spitalului din Lyon și publică prima carte – „Pantagruel”. Apoi, în 1534, vede lumina tiparului „Gargantua”. În 1546 apare „Cartea a treia” a aventurilor, iar în 1552 „Cartea a patra”. Ultima carte a fost publicată la 11 ani după moartea lui, fiind tipărită prima oară în 1564. Există dispute privind autorul acestei ultime scrieri, unii susținând că a fost lăsată în manuscris de Rabelais și editată (eventual, completată) ulterior pentru publicare. Nu există dovezi certe nici pentru această presupunere, nici pentru altele.
Umanist militant, nerenunțând la convingerile sale (deși a fost nevoit pentru unele ediții ale cărților să îndulcească pe ici pe colo limbajul folosit și să semneze cu pseudonim), a dus o viață agitată din cauza principiilor sale morale și politice, dar mai ales din cauza publicării cărților despre „Gargantua și Pantagruel”. Textele i-au adus oprobiul mai ales al lumii clericale din cauza criticilor acerbe ale preoțimii și obiceiurilor deloc creștinești ale acesteia. Dar a primit critici și din partea unor juriști, medici, literați etc. care s-au simțit lezați și nedreptățiți de ironiile tăioase și de formulările fără perdea din volumele lui Rabelais.
„Încredințăm sufletele noastre popilor, care sunt de cele mai multe ori niște necredincioși; lăsăm trupul nostru pe mâna felcerilor, care n-au nici o evlavie pentru meșteșugul lor și nu iau niciodată leacuri, iar avutul îl dăm în grija advocaților, care între ei nu se judecă niciodată.”
Printre orgiile sexuale, alcoolice, de haleală sau de dezlănțuire a nevoilor fiziologice și printre războaiele pline de sânge, Rabelais strecoară din loc în loc reflecții despre om, suflet, viață, idealuri, educație, căsătorie, dreptate și morală. Despre ele scriu într-un articol separat, căci acesta trebuie să ajungă la sfârșit. Așadar, vă invit să citiți și articolul „Omul atât cântărește cât singur se prețuiește”.